…Crăciunul se furișa în casa noastră, mai întâi sub forma bradului pe care , legat fedeleș, tata îl aducea în cârcă, din Obor, înghesuindu-se in tramvaiul 5. Bradul era cazat pe balcon, unde se cuibărea aplecat peste marginea acestuia. Îmi plăcea să-l zăresc, în fiecare zi, când veneam de la școală, adăugându-mi, de fiecare dată, încă un miligram de nerăbdare, peste celelalte stări care-mi însoțeau sfarșitul de an.
Crăciunul prindea apoi contur, în momentul în care mama începea să frământe cozonacii. În casă începea să miroasă a vanilie si rom , iar vocea mamei se risipea spre noi, trimițându-ne la lecții sau certându-ne, atunci când ne vâram nasul în oala cu aluat pus la crescut, bine înfășurată pentru a ține cald culcușul provizoriu al viitorilor cozonaci. Dar nouă ne plăcea să constatăm cum se înfoaie cozonacii, de la căldură si mai ridicam, din când în când, pe furiș, colțul prosoapelor în care înfășura mama oala cu aluat….Seara cozonacii se încolonau deja , cuminți și pufoși, pe masa din bucătărie, în stânga – cei cu nucă, în dreapta – cei cu rahat, iar noi începeam negocierile cu autoarea lor, pentru a primi aprobarea de a gusta, “înainte de termen”. Rar de tot, mama se îndupleca să ne taie câte-un colț, reqmintindu-ne de fiecare dată că aluatul fierbinte e periculos pentru stomac.
Crăciunul mai respira , bine pitit, și prin șifoniere sau cămări, acolo unde tot mama – responsabilă cu darurile – le înghesuia pe după pijamale, pulovere și așternuturi de pat – pentru a nu putea fi descoperite de vigilenții săi copii. Nu erau prea multe de pitit : portocale parfumate, câteva ciocolate, cărți la greu, cuburi și mașinuțe pentru Sergiu, uneori câte un dres de domnișoară pentru mine, de la același ADESGO, căruia i-am rămas fidelă, peste decenii..
….La un moment dat, Ajunul batea la ușă ; bradul era extras de pe balcon și mutat în sufragerie, în spațiul dintre micuțul televizor alb-negru și vitrina în care mama își ținea, într-o curățenie de farmacie, colecția de cristaluri și porțelanuri. În casă începea viermuiala și, într-o simbioză perfectă ce devenea prilej de “socializare” , noi și părinții împodobeam bradul. Jucăriile erau mereu aceleași ( exceptând “căzuții la datorie” – adică globurile sparte în sezonul precedent!) , dar, deși le știam pe dinafară, tot simțeam o emoție lăuntrică, scoțându-le din cutiile de pantofi, în care își dormeau, sus pe șifonier, somnul de peste an.. Printre globuri, brăduți de sticlă, steluțe și bomboane de pom, își făceau loc, “de încurajare”, podoabele pe care noi, copiii, le făceam la orele de lucru manual : ghirlande din hârtie colorată, figurine din conuri de brad și alte asemenea lor. Bradul ieșea cam “varză”, dar era vesel și numai bun de pus daruri sub el.
Beculețe nu existau pe atunci, dar pomul nostru de Crăciun lumina frumos din lumânări strecurate de tata printre crengi, înfipte în mici suporturi metalice. Doar el avea voie să aprindă lumânări și artificii, și asta numai după ce, în fiecare an, ne făcea tuturor un adevărat instructaj PSI.
….Noaptea de Ajun o petreceam așteptându-l pe Moș. Sergiu încă mai credea în 
el, însă rezistența lui la “nesomn” era extrem de mică, drept care niciodată nu a reușit sa surprindă manevrele părintilor și trăia astfel, cu emoție, deși ușor înciudat, întâlnirea matinală cu darurile puse sub brad “de Mosul cu barbă”. Eu, deși nu mai credeam demult în bazaconiile copilăriei, experimentam o satisfacție diabolică în a-i surprinde pe mama și tata, furișându-se, în miez de noapte, pentru a așeza sub brad darurile frumos ambalate, de pe care bilețelele scrise cu CARIOCA precizau destinatarii.
…A doua zi masa se umplea de bunătățile făcute de mama si la care, cu timpul, am început sa particip, în cote din ce în ce mai însemnate, până când s-a considerat “în unanimitate”, că sunt “numai bună de măritat”!
Ce nu mai țin minte, este dacă răsunau sau nu colinde, la televizor. Înclin să cred că nu. Însă colindătorii ne frecventau copios blocul de 10 etaje, iar tata îi invita , de fiecare dată, în casă, spre disperarea mamei, care mereu vocifera că “nu e îmbracată pentru musafiri”; deși mama a fost întotdeauna o femeie extrem de cochetă!
Sărbătorile mai erau însoțite, țin minte, de ierni de poveste, cu scârțâit de zăpadă pe sub tălpile cizmelor îmblănite, cu abur slobozit în vălătuci din gura și nările înfășurate în fulare tricotate de bunica . Pretutindeni era miros izbitor de iarnă, care te învăluia, în momentul în care deschideai ușa blocului, spre a ieși afară…Pe gheața de pe patinuoarul Floreasca – unde pot spune că “am crescut” – se aluneca lin și se legau prietenii pe viață, care sfârșeau la finalul vacanței, iar muzica din difuzoare îmbrăca întregul cartier într-o haină de veselie, străpungând Parcul Floreasca, pe atunci neluminat…
Multe s-au schimbat. Viața a devenit și mai ușoară, dar și mai grea. Părinții sunt acum doi bătrânei pe care și eu și Sergiu îi încărcăm constant cu iubirea și recunoștința noastră. Suntem , la rându-ne , părinți și am devenit ași în a le configura sărbatorile de iarnă copiilor noștri. Brazii au devenit din plastic, podoabele – de o impresionantă diversitate, cadourile nu ne mai încap prin sifoniere și-mi pare că, fir-ar să fie!, cât sunt mai ample, cu atât reacția copiilor este mai domoală… Cozonacii și-au schimbat, multi dintre ei, identitatea : se numesc Panetone și miros a adaosuri în care chimia și-a vârăt serios codița. Colindele răzbat acum de pretutindeni, din toate aparatele cu baterii, legate la priză sau la internet. Colindătorii au dobândit tupeu sau, mai rău, apucături nesanătoase, uneori vecine cu infracționalitatea. Bucureștiul s-a umplut de luminițele Primarului General, dar au cam dispărut cele din ochii bucureștenilor…Orașele s-au umplut de târguri de Crăciun, iar Moșul, multiplicat în milioane de exemplare, răspândite pretutindeni, nu mai vine pe furiș, suprapunându-se peste somnul celor mici, ci “la vedere”, asigurându-le impresionante câștiguri sezoniere “actorilor de ocazie”.
Nici vremea de afară nu mai e ce-a fost. Blanurile joacă leapșa cu moliile, prin șifoniere, iar soarele ne face în sâc, confiscandu-ne în mod mârșav zăpezile de altădată.
Și totuși așteptăm , cu emoție, fiecare Crăciun, făcându-ne nesfârșite planuri pentru a-l trăi cât mai frumos și, obligatoriu, cu oamenii pe care-i iubim. Iar aceștia nu au voie să se sfârșească niciodată!
Crăciun fericit, dragii mei!
Rubrică oferită de
Comentează