Bolile – numitorul nostru comun…

O “trimitere” de la medicul de familie al mamei mele, m-a plantat ieri, pentru aproape o oră, în fața unui cabinet medical. Încotoșmănată, pentru a rezista gerului de afară, am reușit să trec neobservată, deși toți cei din jur, fără excepție, făceau parte din targetul emisiunilor mele. Vara, această ședere m-ar fi costat tot atâtea conversații pe cele mai diverse teme, pornind de la Mircea Radu, trecând prin secretul siluetei mele “de invidiat” și terminând cu Marele Zid chinezesc. Acum însă, căciula mea trasă pe ochi și fularul răsucit în jurul gâtului au făcut minuni : nimeni nu m-a recunoscut , drept care am reușit să petrec ascultând, și nu vorbind, lunga așteptare din fața lui “Sesam, deschide-te”…
…Nu, acesta nu este nicidecum un articol despre sistemul sanitar din România, nici despre criza medicamentelor compensate și nici despre fărădelegile săvârșite, chipurile, de marii medici ai țării sau despre exodul personalului sanitar către țări mai prietenoase. Scriu acum despre bătrânețe. Despre moșneguții și băbuțele din jurul meu, care, ca într-o poveste, parcă mai ieri erau falnici Feți Frumoși și prea frumoase Ilene Cosânzene. Despre Timpul care și-a făcut de cap cu viețile lor, pocindu-le chipurile cu o ploaie de riduri, albindu-le părul, încovoindu-le spinările, golindu-le memoria, potcovindu-i cu toate bolile pământului..
…Stau sprijinită de un zid proaspăt vopsit. Scaunele sunt toate ocupate de bunici. Sunt îmbrăcați frumos, “ca la doctor”. Hainele sunt cele de acum câteva decenii, păstrate prin șifoniere cu miros de levănțică. Le scot numai la ocazii. Și ce ocazii mai au sărmanii de ei? Mai un parastas, mai o călătorie la Casa de pensii, mai o vizită la doctor. Într-o mână țin bastonul, fără de care trupul le este incomplet, în cealaltă – câte un mănunchi de analize, ce urmează a fi transformate mai întâi într-un diagnostic, mai apoi într- o movilă de leacuri. În sinea lor, toți mai speră să se facă bine. Să le treacă durerea de șale, să li se cumințească tensiunea, să nu-i mai înțepe inima și să li se dezumfle picioarele. Să poată fi, dacă nu ca la tinerețe, macar pe undeva pe acolo. Să-și poată face planuri de viitor, să le fie de folos copiilor, să-și crească nepoții. Ei speră, însă fiecare are, puși deoparte, banii de îngropăciune, costumul și pantofii în care vor porni în ultima lor călătorie…
Cu o curiozitate flămândă, le ascult dialogurile. Sunt genul acela de dialoguri, înfiripate, de obicei, la cozi, prin policlinici și spitale. Femeia de lângă mine a fost, în tinerețe, balerină. Mi-o și imaginez, plutind vaporoasă pe o scenă inundată de lumini. Primind flori de la admiratori. Declarații de dragoste. Acum e o mână de om, pe care o macină durerea picioarelor, altădată de gazelă. I se plânge unui semn de întrebare, îmbrăcat în moșneag. Acesta a fost cadru militar, zice, și încerc să ghicesc, îndărătul spatelui curbat, statura demnă, de odinioară, cu care fermeca frumoasele căzute în patima băieților în uniformă. “Eram un vultur” – zice “iar acum nu pot urca nici 10 trepte, că mă ia cu leșin”. Chiar lângă intrarea în cabinet s-a poziționat un cuplu de bătrânei. Par a fi descinși din versurile lui Minulescu. Două jucării stricate. Ea atârnă de brațul lui, el o susține grijuliu, încercând să protejeze, în cealaltă, un modest buchet de flori. Sunt pacienți de modă veche, nu vor să înțeleagă nici în ruptul capului că florile nu-i țin medicului de foame…Câți ani îi leagă, oare,  împreună? Să fi trecut de nunta de aur?… Cum e, oare, să fii alături de un om, jumătate de secol, și să continue să-ti fie bine?.. Căsniciile mele, adunate cap la cap, nu fac atât, și n-a fost să-mi fie bine, până la capăt, în niciuna dintre ele…Alte vremuri! Astăzi nu mai avem răbdare unii cu alții, nu mai suntem toleranți, alergăm… nici noi nu știm după ce…
…O asistentă completează decorul cu o bătrânică ce pare că se va dezintegra, dacă se va desprinde de brațul ce o susține. I se adaugă mulțimii noastre, i se oferă un loc, lângă geam. Ce nostim : vârsta a treia oferă loc vârstei a patra! In rest, toată lumea vorbeste cu toată lumea, tac doar eu. Îmi imaginez cum, peste ceva ani, voi face și eu parte din ecuație.. Tac și ascult. Ceilalți se plâng. De boli, de dureri, de medicamentele care costă mult. De cele care nu se găsesc. Își recomandă reciproc ceaiuri care să mai repare, pe ici, pe colo, ceea ce nu reușesc pilulele. Bolile au devenit un soi de numitor comun. Vocile șoptite din jurul meu fac schimburi de experiență, descoperă dureri comune, își compară beteșugurile, iși studiază reciproc unghiul de înclinație față de țărână. Vorbesc despre momentul când vor coborâ în ea…
….Am trimiterea mamei în buzunar. Nu știu dacă așteptarea m-a făcut mai înțeleaptă. Sau mai tristă. Pășesc prin zăpada străduțelor liniștite din spatele Guvernului și mă bucur copilărește că mai am ceva ani, până să intru sub incidența numitorului dureros de comun al celor de mai sus… Și îmi propun să profit din plin, de acești ani!