Bombănelile Marinei Editoriale

Nici nu știu dacă s-o și invidiez sau doar s-o iubesc?

Nu vă zbârliți, poticnindu-vă de cuvântul „invidie” din titlul meu. La mine invidia înseamnă admirație. Nu cunosc alt înțeles pentru acest cuvânt, altminteri malefic. N-o să mă vedeți niciodată uitându-mă chiorâș la femeile mult mai frumoase decât mine ( adică la aproape toate!), căci mă consolez mereu, spunându-mi că dacă eram și eu frumoasă ca ele, probabil că nu-mi stătea mintea la carte, ci la băieți și…lasă că e mai bine așa! Nu le-am privit strâmb nici pe cele mai deștepte decât mine ( destule și ele!); le-am folosit doar, ca și țel de atins, obiectiv de depășit, model de urmat. Mă scotea din minți, e adevărat, când, încărunțind prin biblioteci, mă trezeam tot mai proastă decât ele, dar nu le uram. Le admiram pe ascuns, mușcându-mi pumnii de ciudă. Nu am oftat nici în urma celor care conduc afaceri prospere și mașini bengoase și nici a celor cărora bancomatele le răspund cu multe zerouri, atunci când le solicită „consultare sold” : mi-am zis mereu că în lume e firesc să existe un echilibru între cei ce au foarte mult și cei ce nu au mai deloc și m-am bucurat să mă regăsesc la jumătate de drum. Nu le-am pizmuit nici pe cele care jubilează la brațul unor bărbați de poveste, frumoși și neadevărat de buni, chiar dacă visele mele tot într-acolo duceau. Dar, repet, nu le-am pizmuit. Odată pentru că în spatele acestor fericiri știam, din proprie experiența, că se pot ascunde destule tristeți, apoi pentru că norocul unora pe mine mă bucură, demonstrându-mi de fapt că ” se poate” și că nu aștept degeaba la rând.

Iar acum, după ce am făcut această pledoarie împotriva urii și invidiilor de orice fel, am să vă mărturisesc invidia mea pozitivă și profundă pentru o colegă de breaslă. E lucrul dracului, știu, când o femeie laudă pe o alta, nu miroase a bine, însă nu mă pot abține să nu-mi fac public demultul meu extaz în fața scrierilor lui Alice. Puține sunt condeiele care reușesc să așeze atât de frumos cuvintele în propoziții, emoțiile în cuvinte, trăirile în emoții. Scrierile lui Alice sunt felii din viața noastră, trăite de ea. Numai că noi nu am știut niciodată să le spunem la fel. Te regăsești în personaje, în gânduri, în vise, în fapte, însă Alice le rostește atât de frumos și atât de „pe nume”, încât sentimentul pe care-l am, la terminarea fiecărei lecturi, este acela că mi-e ciudă că nu am scris eu acest articol! Cât talent a încăput, Doamne, în această fărâmă de femeie, care pare a fi trăit șapte vieți, nu una singură, care pare a fi străbătut toate întâmplările ce-i pot fi date unui om, și bune și rele, și vesele și nesfârșit de triste. Alice a mea își crește revista pe care a pus-o pe picioare cu aceeași forță și iubire cu care face oameni din cei trei copii ai săi. Indiferent că scrie despre ultima ninsoare sau primul sărut, despre filmul văzut la Mall sau supărările de care se ciocnește prin viață, despre indrăgostelile și despărțirile vieții sale, Alice e savuroasă. Sfredelește lumea din jur cu pikamerul cuvintelor sale, este neiertătoare, de multe ori chiar și față de sine, are emoție și umor, te face să lăcrimezi, nemaiștiind la un moment dat dacă lacrimile-ți vin din nostalgiile iscate de lectură sau din râsul provoca de potrivelile de cuvinte și gânduri ale autoarei.
De nuștiucâte ori, citindu-i poveștile de dragoste, mi-a venit să o sun și să o întreb : Alice, oare bărbatul acesta chiar a existat? Oare povestea asta chiar ai trăit-o? M-am oprit de fiecare dată. Și nu pentru că mi-era teamă că Alice o să se amuze pe seama naivității mele, ci pentru că am ales să rămân ancorată în poveștile sale, atât de frumos gândite, atât de meșteșugit așternute pe hârtie.
Și uite-așa, continuând să mă întreb dacă s-o invidiez, sau pur și simplu s-o iubesc, am petrecut vreo două decenii, cred, tot citind-o pe Alice Năstase, admirând-o nespus și dorindu-mi, în sinea mea, să reușesc cândva să-i semăn!

2 comentarii

Click aici pentru a spune ceva frumos

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  • Draga Marina Almasan, asa cum tu o” invidiezi „pe Alice Nastase, asa te „invidiez” si eu pe tine, inca de cand erai la radio-vacanta Costinesti. Ti-am urmarit si admirat evolutia in cariera, dar si in viata. Esti o femeie admirabila, care infrunta adevarul cu demnitate si tarie de caracter. O femeie care invinge obstacolele si merge mai departe, bazandu-se pe sine, cu incredere in propriul potential intelectual, nu poate fi decat de admirat.
    Am admirat intotdeauna la tine usurinta cu care iti exprimi ideile intr-o ploaie de cuvinte, bine asezate in fraze coerente, incarcate de semnificatii.
    Te felicit pentru srisoarea adresata fiului tau, Victor, pe care il felicit si eu, dar cu asa mama nu putea fi altfel. Bucuria si mandria exprimata in scrisoare este bucuria si mandria tuturor mamelor. Citind scrisoarea ta, multe mame se regasesc si traiesc emotia puternica pe care numai o mama o simte cand isi vede”puiul”reusind in viata. Mult succes! Est o femeie de 10 !

    • Oare ce pot să mai spun?!? Acum EU sunt cea emoționată! Mulțumesc frumos pentru aprecieri, pentru gândul bun, dragă Ana! Nu sunt chiar ” de invidiat”, am făcut și destule prostii, dar ma străduiesc să fiu un om cât mai bun, sa-mi merit prietenii!