Bombănelile Marinei Diverse Editoriale

Mi-e frică, oare?…

 

    Da, mi-e frică și mie, sunt om și nimic din ce e omenesc nu mi-e nici mie străin. 

  Sentimentul fricii ? Îmi dă și mie târcoale, de nenumărate ori. M-am luptat cu el, l-am luat la trântă, l-a culcat la pământ, după care m-am ridicat și am plecat mai departe, pregătită să-l înfrunt în orice clipă.

  Mi-e frică, bunăoară, de moarte;  nu de a mea, ci de a celor dragi mie. Dar până acolo, mi-e frică și de suferința lor, care mă doare mai mult decât a mea. Mi-e frică să nu le-o provoc chiar eu și de aceea îmi măsor în neștire fiecare pas pe care-l fac, cântărindu-i nu atât beneficiile pe care mi le-ar putea aduce mie, ci mai cu seamă amplitudinea cu care le-aș clătina viața celor dragi. 

   Mi-e frică să rostesc cuvinte care să-i lovească nedrept pe cei din jur. Mi-e frică să nu găsesc vorbele cele mai potrivite pentru a-mi împacheta gândurile, mi-e frică să nu fiu greșit înțeleasă și judecată pe nedrept. Deși par repezită, cântăresc fiecare vorbă pe care o spun, căci, nu-i așa?, omul strică lucrurile mult mai mult prin cuvinte, decât prin tăcere – spunea Mahatma Gandhi, 

  Vă mai fac o confesiune : mi-e foarte frică, în ultima vreme, să-mi sun bătrânii părinți…Mi se face sufletul ghem când le formez numărul, de teama că unul dintre ei nu va mai fi acolo, să-mi răspundă..

  Apoi…mi-e frică de proști. De cei care nu așteaptă să mă cunoască și mă lovesc; de cei ce nu au nevoie de argumentele mele și care mă judecă “după ureche”, plecând-o  la răutățile celor ce mereu m-au pizmuit .

   Mi-e frică de cei ce nu mă privesc în ochi, deși știu că, de fapt, lor le e frică de filtrul nemilos al privirii mele, care i-ar “citi” imediat.. 

   Mi-e frică de minciună : să n-o spun, să n-o încasez. Știu că, spunând-o, viața mea ar deveni mult mai chinuită, căci minciuna îmi tortura memoria  și că, odată și-odată, ea se va întoarce, nemiloasă, către mine precum un bumerang. Dar mi-e frică și de minciuna încasată. Ascund în mine un om credul, care în mod greșit funcționează după regula : “dacă eu sunt corectă, de ce-ar fi alții incorecți cu mine?” Încasez la greu minciuni, ceea ce-mi clatină încrederea în oameni, alimentându-mi  frica de a nu cădea în plasa lor..

    Mi-e frică de Rău și Răi. De faptul că pune/pun stăpânire pe noi. Că i/li se netezește drumul și că nu știm a-i/le pune stavilă ; și că alegem, de multe ori, să ne molipsim de la cei din urmă, devenind, la rându-ne, răi. 

    Mi-e frică de judecata copiilor mei, de reproșul-ghilotină că nu i-am pregătit pentru lumea în care i-am adus. Mi-e frică de  faptul că învățăturile mele îi vor ține departe de o viață ușoară și că nu vor fi prea fericiți, respectându-le. Și mi-e frică și că, la un moment dat când vor avea mare nevoie de ajutor, nu voi  mai fi lângă ei, să li-l dau.

   Mi-e frică de faptul că nu voi putea îndrepta lucrurile strâmbe din jur. Că mă voi ciocni de ele ca de ziduri,  rămânând neputincioasă în fața lor. Că , chiar de mă voi arunca, fără rezerve, în toate luptele drepte,   mă voi trezi singură,  într-o mare de lași…

   Mai îmi este frică de Vremuri. De evoluția lor haotică, de faptul că mă prind mereu pe picior greșit, că nu pot ține pasul cu ele, că sunt încărcate de prea multă ură, pe care eu n-o pot înțelege, n-o pot duce. 

  Si mi-e frică de “oamenii de la butoane”. De faptul că prostia sau mișelia îi va face să apese butonul greșit, împingând un popor întreg spre prăpăstii..

  Dar cel mai mult mi-e frică… de Dumnezeu. Nu cred în El, întru totul, îi simt lipsa în multe ( ceea ce-mi așează îndoială în suflet), însă știu sigur că, pentru toate greșelile noastre, vom ajunge să plătim. Cu această frică ar trebui să trăim toți…

  De toate cele de mai sus, mi-e frică. Într-o mai mică sau mai  mare măsură. In rest….sunt un om curajos.

 

Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : VOUCHER VICHY