Aseară, în cadrul Galei Performanței și Excelenței 2018, desfășurată la Ambasad’Or, am fost gratulată cu un premiu straniu. Ciudată nu e denumirea sa. Și nici forma trofeului. Și nici frumoasa prezentare pe care mi-au făcut-o, pe scenă organizatorii. Ciudate și tare amestecate au fost sentimentele ce mi-au însoțit pașii cocoțați pe tocuri criminale, de la locul meu din sală, până pe scena luminată de reflectoare.. Când mi-am auzit numele ( știam, desigur, dinainte că voi fi premiată!) m-am ridicat de pe scaun, dar am stat așezată pe gânduri : s-o pornesc , spre scenă, sobră și impozantă, așa cum mi-o cerea titlul premiului, rostit de gazde ( “Cea mai longevivă vedetă de televiziune din România”!) sau s-o pornesc relaxată, veselă – ei, poate nu chiar în “pasul ștrengarului” – dar așa cum îmi dicta sufletul, încremenit undeva, în zona îndepărtată a vârstei la care mi-am început viața pe ecran…Nu mai știu cum am ajuns acolo, știu doar că se cățărau 
pe mine destule priviri, aproape toate mult mai tinere decât mine și probabil destule dintre ele însoțite de gândul “ De ce naiba nu se retrage asta? Nu i-o fi ajuns, oare?!?”. M-am obisnuit cu astfel de atitudini : fac parte din constelația de anormalități ale vremurilor pe care le trăim. De aceea mi-am permis să transfer, de pe scenă, către eventualii cârcotași, un îndemn rostit cândva de Horia Moculescu : “ cui nu-i place vârsta mea, să n-o apuce”! Au râs destui – cei care, probabil, nu s-au simțit vizați ; apoi am mai spus, parcă, ceva despre dinozauri, dar și despre pofta și pasiunea cu care mi-am însoțit cei aproape 30 de ani dăruiți televiziunii După care mi-am primit porția de flash-uri, blitz-uri și interviuri și m-am reunit , la masă, cu dragii mei colegi sau, cum îmi place mie să-i alint, familia mea de la serviciu.
….Acum, placheta primită aseară odihnește într-un loc liniștit, pe etajera mea, alături de pozele părinților, ale copiilor si de alte amintiri din călătoriile vieții. Îi mai arunc, câte o privire, în drumurile mele către aragaz și mașina de spălat ( Doamne, cât de complicat a fost să împac, in toți acești ani, cariera , cu statutul de mamă și de gospodină! ) și nu contenesc să mă întreb când au trecut acești aproape 30 de ani?!? Si cum de nu-i simt deloc, ba chiar pornesc, în fiecare dimineată, cu aceeași poftă către televiziune, așteptând cu aceeași emoție să se aprindă beculețul roșu al camerei și să aud, în cască, îndemnul-drog : “Marina, ești în direct!”.
…Și nu simt anii vrăjmași, strecurați înlăuntrul meu, decât atunci când mă apropiu de oglindă, în fiecare dimineață și-mi caut fondul de ten, pentru a-mi acoperi discretele riduri – musafirii nepoftiți de pe chipul fiecăruia dintre noi…
Rubrică oferită de :
Comentează