Apus de soare lent și roșiatic. Drumul pietruit pe care am ajuns până aici lucește. Trec pe lângă mine oameni cu mirosuri diverse, parfum, tutun, piele, femei care-și sună mărgelele înșirate pe șnururi, cu sandale care pleznesc talpa; râd hohotit, a vacanță, a plăcere, a trai, râs care urcă la cer.
Sunt obosit și mi s-a făcut foame. Stau în fața unei terase și citesc : ”Etta James sing for you in this very evening!” cu o trupă tribute. Nu-i rău, zic. Intru.
Mă așez la câteva mese distanță de scena improvizată – de fapt erau niște scânduri puse una lângă alta – cocoțată la un metru de pământ pe care erau instrumentele, microfoanele și câteva boxe. Vine ospătarul, comand Mateus roze și frigărui, omul pleacă.
La o masă observ un tip pentru care mâncarea nu mai e necesitate demult, a depășit plăcerea și a ajuns iubire. Când i s-a pus pe masă o bucată de friptură – atât a cerut, nu garnitură, nu salată, nu pâine sau cartofi prăjiți – a apucat farfuria, a ridicat-o cu grijă așa cum fac învățătoarele când așează coronița pe capul premianților pe care-i îndrăgesc, și a dus-o spre inimă. Apoi i-a căzut capul în piept și a stat așa zeci de secunde. Am crezut că i s-a făcut rău sau a adormit; îi vedeam creștetul capului cu un abia început de chelie și umerii care i se ridicau și coborau ritmic în funcție de respirație. Distanța dintre nările lui și bucata de friptură nu cred că era mai mare de o palmă. După ce a inhalat tot și a lăsat mâncarea fără pic de miros a pus farfuria pe masă și a început să mănânce.
Când a băgat prima bucată în gură a încremenit și a stat nu știu cât așa, cu ochii închiși, ca atunci când săruți pe cineva pe care iubești – săruți am zis? în fine, s-o lăsăm așa. Mă întrebam dacă tipul mai respiră și așteptam să devină violet în timp ce încercam să-mi aduc aminte de tehnici de resuscitare in caz de asfixie – n-a fost nevoie; a deschis ochii și a început să mestece privind în gol către un pământ imaginar plin cu bunătățuri numai de el aflate. Apoi a întețit ritmul. Citește mai departe…
Comentează