Ai știut vreodată că lumina ta, că felul și frumusețea răpitoare, le poți avea doar mai încolo? Nu știu ce ai înțeles tu până acum din toată povestea pe care ai trăit-o, dar mai înainte de orice gând pozitiv al tău, de pasiune, de extaz, de fericire sau liniște, viața îți dă vreo două șuturi, te pune pe picioare și alături de tine, te învață să fii puternic. Îți arată că nimeni și nimic nu are dreptul să te schimbe și te mai lasă să vezi singur că soluțiile facile și ignorate nu-s la ea, ci doar acolo, la tine.
Există oamenii, desigur, care au zeci de ani buni și care, cu lipsă de consistență, trec, trăind degeabă, trecând razant pe lângă anumite episoade ale individualizării. Un copil aruncat în neant, o ponosită locuință și un loc de muncă banal nu garantează nici succesul și nici măcar împăcarea cu sine, în acea permanentă neîmpăcare cu universul, cu cerul plin de întrebări la care nu vei avea cum să găsești răspunsul. De multe ori nu mai am cum să fiu atât de încrezător în tot ce este în jurul meu. Am căpătat, fără să vreau, un fel de autosuficiență a speranței. Nu mai vreau, nu-mi mai place să sper.
Speranța mi-a răpit orizonturi deschise de iubire, mi-a lăsat negura tăcerii și m-a așezat în rolul unui veșnic și nemulțumit călător hoinar, așteptând pe-o bancă, într-o gară, în vise sau în iubire, ceva ce mă poate completa. În schimb îmi iau repere și merg cu ele mai departe, pentru că mie, la umilii ani pe care-i am, viața mi-a jucat feste multiple și m-a ridicat până m-a coborât, m-a lăsat să izbutesc să scot la lumină fericirea, mi-a dat voie să lupt, m-a trântit, mi-a luat și mi-a dat, m-a rănit și m-a făcut om.
Viața, cu tot ansamblul ei, cu părinți, cu drame și traume, cu reguli și nereguli, are pregătită o tavă întreagă de tristeți pentru tine și înainte de a te lăsa să guști din cea a bucuriilor, încearcă să te călească, doar, vorba aia, ea este cea care face ca lumea asta să meargă, de atâtea mii de ani mai departe, indiferent de forma pe care alege să o dea fiecărui individ. De obicei, există un anumit cod al celor care-și dau cu părerea despre viață. Ei stabilesc ordinea, ei centrează, ei dau cu capul și tot ei se lovesc mai apoi de aripa propriei trăiri.
Eu n-am sfaturi. Știu doar despre lecția mea. N-am căutat niciodată să ies în evidență, dar de cele mai multe ori am fost așezat acolo și-am ales să înfrunt. Mi-a fost teamă și m-am autodepășit. Cuvintele m-au rănit și mai apoi tot ele mi-au dat voie să le uzitez, să le pun în practică. Trăiesc demn și-am făcut de toate – am experimentat cele mai nebune și mai haotice sentimente, am rănit, am făcut oameni să sufere, mi s-a întors asta. Am alungat priviri și-am primit, fără să-mi dau seama, palme mult prea dure pentru ceea ce eram. Am crescut și-am evoluat înspre mai bine, neavând niciodată vreo urmă de neliniște cu privire la ziua de mâine. Am renunțat la multe lupte, am iubit și-am suferit și o fac, masochist, în continuare, dintr-o plăcere nebună de a vedea cât de mult țin limitele mele.
Am tremurat peste lume, m-am picurat ca un soi de cerneală care așează, cu voință, o scrisoare de bunătate și dragoste lumii. Am răbdare și duc mult. Sunt bine crescut și mi-e rușine la multe lucruri. Am curaj, mă tem, plâng, râd, lovesc și rănesc când nu e cazul, nu judec și de cele mai multe ori îmi dau seama prea târziu că timpul se scurge și că oricât mi-aș dori să-i întorc rotițele și mosurul, în zadar. Și lecția mea se scrie mai departe …
https://www.youtube.com/watch?v=dNCGcivhhxo
Foto: Anamaria Halalai
Comentează