Ei sunt “mărțișorii” mei!
Amândoi au venit pe lume în același martie, chiar dacă în lumi atât de depărtate pe atunci, dar iată, viața i-a adus aproape unul de celălalt, iubirea i-a lipit cu adezivul său – în unele cazuri indestructibil. Cum este în cazul lor. Iubirea rezistă de aproape 70 de ani ( da, ați auzit bine, nu stiu dacă , după “nunta de aur” oamenii au mai inventat ceva și pentru astfel de “longevivi” în iubire!).
Cand vine martie așadar, eu nu mă întreb ce mărțișor îmi voi pune în piept, pentru că știu că deja îl am : ei, “mărțișorii” mei, sunt mereu “în pieptul meu”, în sufletul meu.
Îi iubesc de mor și știu cum au trudit o viață întreagă, le țin minte, ca și cum au fost ieri , trezirile de dimineața, venirile obosite spre asfințit, bănuții drămuiți cu grijă ca să ajungă și pentru casă, și pentru noi, copiii, și pentru “marea și muntele” care nu lipseau niciodată din vacanțele noastre. Îmi vin în minte nopțile nedormite pe care le petreceau lângă paturile noastre când ne frigea fruntea și ne durea câte ceva, dar și strădania ca, de Crăciun, să adauge obligatoriilor cărți și câte o portocală sau ceva dulce. Le țin minte tristețea crescândă în ultimii ani din al nouălea deceniu, cand ajunseseră să se întrebe oare cum va arăta viitorul nostru ; ascultau pe furiș “Europa Liberă” și nutreau speranțele unui “bine” care întârzia să apară. Și știu cu câtă bucurie – pentru noi, căci ei erau deja pensionari – au intrat și ei, cot la cot cu toți românii, în noua Lume, deschisă după 1989…
Praful s-a ales din bucuria și din speranțele lor de atunci. Îi văd cum privesc acum îngroziți la televizor – singura lor legătură cu Lumea “de dincolo de parc” – parcul în care-și fac plimbarea obligatorie – cum pensionarii României – oastea în care și ei sunt înrolați – au devenit brusc una din marile probleme ale societății. Cum bănutii pe care i-au încredințat, cu încredere, Statului roman, decenii la rând, pentru bătrâneți liniștite, au devenit brusc insuficienți pentru a le asigura traiul de zi cu zi. Cat de liniștite sunt bătrânețile bătrânilor noștri? Și cum se chinuie ei să-și impartă puținul, pentru a le ajunge pentru facturi, pentru doctori și farmacii și pentru cele câteva alimente, desprinse din rafturile cu etichete atât de neprietenoase…Și, chiar și așa, ori de câte ori dau să ies pe ușa lor – ușa casei părintești – mă întreabă , în urmă : “Nu ai nevoie de niște bănuți?…”
Mă uit la “mărțișorii” mei : nu s-ar plânge de poverile lor nicio clipă! Mă chinui să ghicesc sau să aflu prin diverse șiretlicuri, ce le lipsește. Le aduc sacoșe pline iscând bombăneli și supărări , îi duc personal la doctori, ca să fiu de față când li se spune diagnosticul. Chem Salvări, pentru că știu bine că, la auzul vârstei “Nouăzeci și…de ani”, e posibil ca Salvarea să vină prea târziu sau…să nu vină deloc… Le interzic să se uite la Știri, ca să poată dormi nopțile, dar…tot la Știri îi gasesc, în fața televizorului. Și-i cert, cand văd cum cred în ele, cum anticipează, în fiecare zi, Sfârșitul Lumii…Hotărât lucru, nu e Lumea pe care o merită parinții noștri și mă simt mereu vinovată că nu am stiut să le ofer o alta, sau măcar să mă opun din răsputeri acesteia.
Martie e luna in care mi-au venit pe lume părinții – aceasta din urmă fiind condiția sine-qua-non pentru ca și eu să respir pe acest pământ. Și chiar de lumile din jurul nostru se contorsionează într-un Viitor de care și mie mi-e teamă, un lucru e sigur și veșnic : iubirea mea pentru ei, pentru “mărțișorii” mei dragi. Și singurul lucru pe care mi-l doresc, în fiecare an, în primele zile ale primăverii, este ca Dumnezeu să mi-i îngăduie măcar până la anul. Când din nou îl voi ruga să mi-i mai țină sănătoși înca unul…
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA: CENTRUM
Comentează