Chipuri adunate în fotografii

Ador să fotografiez și să MĂ fotografiez. Nu cred că este o manifestare narcisistă, mai ales că nu sunt niciodată mulțumită de felul cum apar în poze ( noroc mă Prezentul a inventat filtrele, care repară lumina precară și unghiurile nefericite!) . Îmi place să fac poze și să mă și vâr în ele pentru că știu bine câtă bucurie îmi vor aduce ele în timp, cand mă vor ajuta să retrăiesc momentele plăcute ale vânturării mele prin lume și prin lumi.

Fac poze în draci : cu peisaje, locuri, clădiri, nu neapărat obiective turistice. Pe acelea ți le oferă internetul, bine făcute, la rezoluții impecabile și din unghiuri care , de multe ori, ție îți sunt imposibile. Dar acelea nu au viață, nu au legătură cu tine, decât una indirectă. Îmi place să descopăr propriile mele “obiective” turistice, lucruri care îmi atrag atenția și care definesc cel mai bine, în opinia mea, un spațiu străin, atât de nou pentru tine.

Dar cel mai mult îmi place să mă fotografiez cu localnicii, mai cu seamă în țările îndepărtate, în care aceștia seamănă atât de puțin cu noi : si la chip, și la obiceiuri, modul de a gândi, felul de a trăi. M-aș fotografia la nesfârșit cu oamenii de pe stradă. În opinia mea, strada iți oferă cele mai corecte și complete informații despre un popor. Strada amestecă tineri și vârstnici, bogați și săraci, bărbați și femei; strada îți arată cel mai bine comportamente și atitudini ; strada adună laolaltă hainele de zi cu zi cu cele de ocazie, de multe ori și cu cele tradiționale.

Cum imi fac fotografii cu oamenii de pe stradă? Simplu : mă îndrept zambind către ei ( zâmbetul este cheia universală către orice, oriunde!) și le cer permisiunea să-mi fac o poză cu ei. De-mi vorbesc limba, le și ofer explicații – de ce îi vreau în poză : pentru că sunt frumoși, pentru că sunt frumos îmbrăcați, etc.

Dacă n-ar fi barierele limbii, aș sta la povești cu fiecare dintre ei. În țări atât de diferite și îndepărtate precum recenta mea Chină, mi-ar fi placut să stau la povești cu fiecare din personajele oprite pe drum, pentru o fotografie. Să-i întreb de sănătate, apoi să aflu despre ei : cine sunt, cu ce se ocupă, cum le este viața, ce așteptări au de la ea. Ce le place, ce îi întristează, ce le aduce bucurie. Să-mi vorbească despre familiile lor, despre sărbători, vacanțe, despre viața de zi cu zi. Din păcate, în astfel de țări cu limbi complicate, singurul dialog rămâne , de multe ori, schimbul de zâmbete. Cele câteva cuvinte plimbate de la unii la alții se referă la “- Where are you from?”, “-Romania!” “- Aaaa!…Lomania!…” ( asiaticii nu pronunță “R”-ul!)

Una peste alta, voi aduna mai jos câteva astfel de instantanee, realizate recent în Beijing : selfie-uri și fotografii făcute de colegi. Veți descoperi printre ele multe costume populare : nimeni nu-i obligă pe chinezi să le poarte pe stradă, însă respectul față de Trecut și de cultura multimilenară a țării lor, îi face pe aceștia ca, mai ales în locurile încărcate de istorie ( cum ar fi, spre exemplu, Orașul Interzis) să îmbrace veșminte tradiționale. Un motiv în plus ca fotografiile să iasă pline de culoare și de inedit!