Ce caută Corina Chiriac pe teritoriul “Bombănelilor” mele editoriale? – vă veți întreba, poate.
Ea, săraca, nu caută nimic. Eu caut. Caut să trag lumea, de mânecă, să fie mai atentă atunci când deschide gura, pentru că , de multe ori, chiar și bunele intenții se pot transforma în gafe impardonabile. Nu trebuie decât să legăm gura de creier și să fim atenți să nu apară vreun scurtcircuit între ele.
Bref!
Zilele trecute, prietena mea, Oana Georgescu, unul dintre cei mai iscusiți PR-iști din media românească, mi-a 
lansat, online, o nouă invitație. Evenimentul mi-a sunat inedit și am percutat imediat : minunata Corina Chiriac, care dispăruse o vreme din raza noastră de bucurie, ne aduna pe toți la Muzeul Național de Istorie a României și nu, nu pentru a ne cânta o melodie despre Vlad Țepeș sau Mihai Viteazul, ci pentru a ne face părtași la o întâmplare de suflet : artista s-a decis să se despartă de o părticică din istoria neamului său, donând Muzeului o seamă de piese de patrimoniu, aparținând familiei sale.
Evident, ineditul acțiunii, renumele generatoarei sale, iscusința Oanei Georgescu precum și lâncezeala la care ne-a condamnat pandemia în ceea ce privește densitatea acțiunilor artistice, fiecare in parte și toate la un loc au reușit să adune destulă lume, în sala Lapidarium a uriașului muzeu de pe Calea Victoriei. Victorie a fost și evenimentul în cauză, chiar dacă s-a întâmplat mai tot îndărătul nesuferitelor măști de protecție. Ele însă nu ne-au protejat de gafele vorbitorilor…
….Corina a fost, ca de obicei, minunată : masca transparentă din plexiglas i-a dezvăluit zâmbetul larg, ecoul sălii
i-a propagat râsul inconfundabil, lumea a înconjurat-o cu dragoste, interviurile au curs pe bandă rulantă, s-au împărțit autografe, s-au făcut obligatoriile fotografii, care și-au luat apoi zborul, precum păsările înghiontite de furtuni, spre toate colțurile Facebookului. Unii, care chiar veniseră pentru eveniment, au studiat atent vitrinele, în care muzeografii au așezat cu grijă feliile din istoria familiei artistei : pașapoarte iraniene ale bunicilor armeni ai 
Corinei, trofee și diplome, medalii, certificate de naștere și de studii, documente și fotografii de cand secolul XX abia mijea ochii, instrumente muzicale ale unei familii pe care muzica a impregnat-o cu putere. Chiar și una din strălucitoarele rochii de scenă ale Corinei va rămâne să bucure una din vitrinele muzeului, dar și privirile fanilor săi și ai copiilor și nepoților lor. “Vezi, asta e rochia in care Corina Chiriac apărea pe scenă! Bunică-tu era îndrăgostit de ea!” – îmi imaginez că se va auzi, curând, în fața cutiei de sticlă în care ținuta argintie cu paiete a fost “cazată”, urmând să înfrunte vremurile… ….Patru generații au “cotizat” la donația Corinei. Nu știu cum e să te desparți de trecutul tău. N-am donat niciodată nimănui amintirile mele, și nici nu știu pe cine ar interesa. Si în general, mă despart greu de lucrurile care mă leagă de Trecut și de cei dragi, chiar dacă unii dintre ei sunt deja , demult, praf de stele. Dar Corina e speciala, e aproape un “bun al întregului popor”și atunci poporul merită să aiba acces la povestea sa și a familiei sale. Pentru că nu e o simplă familie : e familia unei mari artiste, care și-a dedicat viața semenilor săi, bucurându-le trecerea prin ani…
Multă lume bună a glăsuit la evenimentul Corinei. Reprezentanți ai Muzeului, jurnaliști, oameni de cultură, oficialități. Nu știu dacă prietenia cu artista sau importanța donației i-a adus în fața participanților la eveniment, dar au fost, la rându-le , prilej de bucurie pentru aceștia din urmă : profesorul Constantin Dulcan, jurnalistul Octavian Ursulescu, Irina Cajal – reprezentant al Ministerului Culturii, prof.George Popa, parlamentarul Varujan Pambuccian – iată doar câteva nume, din care eu aș fi putut face o emisiune de succes, iar Corina a făcut un eveniment strălucitor.
Iar acum vine și bombăneala mea. Pentru că foarte rar un lucru perfect rămâne așa până la capăt. Își vâră Necuratul codița, aducând oleacă de umbră în însoritele întâmplări din jurul nostru. Și aici nu e nici vina Corinei ( ea e …victimă doar! ) , și nici a organizatorilor de eveniment. Și, culmea, e vina unor oameni altminteri foarte înțelepți. Dar, nu-i așa? spunea cineva că “marile prostii nu aparțin marilor proști , ci marilor deștepți”! Ca un leit-motiv al tuturor luărilor de cuvant, fiecare vorbitor se simțea dator să-și înceapă grăirea cu aceeași idee, împachetată ușor diferit : “O știu pe Corina de când eram mic / la școală/ tânăr/ din 
copilărie..” etc. Desigur, pare a fi o firească formulă de debut de cuvântare. Nimeni însă nu s-a gândit la felul în care se simte o femeie – și încă una care ține piept cu brio trecerii timpului – constatând că mai tuturor invitaților săi înca nu le mijiseră tuleiele, când ea era deja vedetă în România?!? Oare astfel de “drăgălășenii” nu au cumva rolul de a trezi, în sufletul unei femei cochete, ganduri de genul “Vai ce babă sunt?!?”. Dacă auzi așa ceva până și din gura lui Varujan Pambuccian ( dacă nu-l cunoașteți, Google vă va dezvălui imaginea unui domn dolofan în etate, dotat cu o barbă care-i mai adaugă și ea ani destui!) , chiar că ți-o imaginezi pe Corina Chiriac fiind ea însăși exponat , pe post de relicvă , într-un Muzeu de istorie!
“Eram copil când am văzut-o la televizor” – a rostit domnul Pambuccian, parlamentar și om de o inteligență aparte…Am privit-o pe Corina și din nou pe domnia sa, glăsuitorul și, zău, n-am sesizat vreo prăpastie între vârstele lor afișate!…
Una peste alta, am vrut să adun în acest editorial fugitiv de sâmbătă dimineața, toate junghiurile pe care eu însămi le-am simțit, de fiecare dată când vorbitorii de la evenimentul menționat au simțit nevoia să-i aduca aminte Corinei vârsta din buletin, uitând parcă regula de bază a eleganței : aceea că, în cazul niciunei femei, nu trebuie să faci referire la vârsta acesteia.
Mai cu seamă atunci când este vorba de una atât de frumoasă, cochetă, specială și mereu tânără, precum Corina noastră.
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : RILASTIL ACNESTIL
Comentează