M-am hotărât să “dau din casă”. Să vă dezvălui cum se nasc subiectele noastre. Si mă voi refecri la unul pe care-l veți vedea chiar în ediția de astăzi. Cred eu, cel mai emoționant…Dar să vedeți drumul parcurs de la idee, la emisiune.
Nu sunt sclava rețelelor de socializare, dar socializez cu plăcere. Interacțiunea cu oamenii necunoscuți mi-a intrat în sânge. Până la urmă, toată munca mea este, de fapt, o interacțiune cu oameni necunoscuți. Le vorbesc, la televizor, de aproape 30 de ani, mă adresez lor fără să-i văd, mi-i imaginez că mă ascultă și încerc să le spun și să le arăt lucruri care să le meargă la suflet. Rețelele de socializare sunt tot un fel de “emisiuni” : unii “emit” idei, alții le recepționează și reacționează. Numărul de “like”-uri este ca un fel de “rating”, al nostru, al celor de la televiziune.
….Așadar, stau acasă, turcește, pe canapeaua din living și “răsfoiesc” internetul. N-ar fi prima oară când Facebookul mi-a sugerat subiecte din emisiune. De data asta, postarea care mi-a atras atenția este a unul prieten virtual : un tip – Liviu Marin. Simpăticuț, curățel, civilizat. Pare a avea o familie frumoasă, o viață așezată și, cum înțeleg eu din postări, o viață care se intersectează cu arta. Caci deseori Liviu acesta, tuns regulamentar, îmbrăcat îngrijit și cu o față deschisă si veselă, își anunță tot felul de apariții prin spectacole. Si deodată, o postare a respectivului imi atrage atenția : o fotografie, aparent banală : el, alături de o femeie în vârstă, care e lesne de bănuit că îi este mamă. Un text asociat, cel puțin straniu : “Să naști un copi este o binecuvântare, să crești un copil orfan este un gest de onoare”. Nasul meu de jurnalist îmi semnalizează imediat că postarea ascunde mai mult decat lasă să se vadă. Ii scriu , in privat , un mesaj lui Liviu Marin. Repet : nu-l cunosc, nu l-am văzut niciodată, decât pe Facebook. Mă recomand și îl intreb, direct : “Ce anume ai vrut să transmiți, prin postarea asta? Are cumva legătură cu tine?””- Da – vine răspunsul imediat. Am o poveste a vieții, doamna Marina, de n-o să vă vină să credeți!” . Facem schimb de telefoane și , in 5 minute vorbim deja la ele. Nu intru in detaliile convorbirii. Ați înțeles corect : Liviu este un copil înfiat. Aranjăm să vină intr-o emisiune, să-i mulțumească mamei sale, pentru toată dragostea în care îmi spune că i-a înfașurat copilăria. Dar dacă mama refuză să vină? Nu toți oamenii sunt încântați să apară la televizor, mai cu seamă într-un astfel de context sensibil…Stabilim așa : Liviu va aranja cu niște prietene de-ale mamei sale s-o aducă, pur și simplu, ca spectator, “la o oarecare emisiune a TVR”. Femeia n-are voie să bănuiască ce caită esa, la TVR! Liviu va veni și el , pe acolo, în ziua respectivă,. Va sta bine pitit, în culise și va apărea la momentul oportun…Mama cu celelalte doamne vor lua loc în public, după care…știu eu ce-am de făcut.
…A venit ziua emisiunii. Machiaj și coafură, la prima ora din zi, apoi ședința tehnică, cu toată echipa, redacțională și tehnică deopotrivă, apoi repetițiile, după care urc în cabină să mă schimb în ținuta pentru emisiune. Intre timp, publicul a intrat, s-a așezat la locurile sale. Cobor în platoul de filmare și colegii mi-o indică , pe furiș, pe doamna Maria Marin, asezată undeva, in randul trei, alături de prietenele sale. E chiar doamna din poza de pe Fb : o femeie în varstă, mărunțică, îmbrăcată decent, intr-un taior nebru și o bluziță albă. Părul trădează niște bigudiuri puse în dimineața respectivă. Mi se spune că doamna participă pentru prima oară la o emisiune de televiziune si e foarte emoționată. Incerc să-i ignor prezența, ca sa nu dau de gândit: ea trebuie să se simtă ca o spectatoare oarecare. Încep să mă bântuie diferite neliniști : daca, in momentul in care îmi voi întreba publicul, dacă se află printre spectatori, mame de băieți, doamna Marin nu va ridica mâna? Dar dacă, odată ce-o voi selecta ( chipurile, aleator) și o voi invita la canapea , nu va recunoaște nici in ruptul capului că fiul său este înfiat?…De fiecare dată, încercam să mă auto-liniștesc, spunându-mi : “Las’că mă descurc eu la fața locului!”…
…..Am inceput filmarea. Subiecte interesante, invitați unul și unul, de 10 toți! . Cu ochiului trag, din când în cand, la femeia mea, din public. E tot acolo, urmărește fascinată tot ceea ce se întâmplă în fața sa.
Ajungem la subiectul cu pricina. L-am lăsat la urmă, pentru ca pe el mizez cel mai mult. “ – Există, printre voi, mame de băieți?- fac o legătură cu un subiect anterior….Simt cum mi se strange inima : dacă invitata mea nu va ridica mâna?….O mare de mâini flutură în gradene. Printre ele o descopăr și pe a ei, a femeii spre care sunt ațintiți toți ochii colegilor mei. Mă fac că aleg, la întâmplare, o mama din public. Arăt spre mama lui Liviu, care se îmbujorează și, împinsă de cele două “complice” care o însoțesc, vine către mine. O întâmpin cu căldură, mergem spre canapea. O țin de braț, să nu se împiedice de treapta aia blestemată, care dă de furcă multor invitați.
…Stăm – iată-ne – pe canapea ( freamătul din sinea mea nu a încetat : dacă nu va recunoaște că fiul ei este înfiat? Atunci e-atunci! Să te văd, Marino!) . – Ati mai fost in vreo emisiune? ..Firește că nu. E emoționată și îmi doresc în gand să nu aibă probleme cu tensiunea arterială. Acum ori niciodată! “- Cum e să fii mamă? Ce-ați simțit când v-ati ținut prima oară pruncul în brațe, la naștere? “ – pun întrebarea-cheie, care va delimita succesul de eșec. “- Stiți..eu nu am putut avea copii și am înfiat!…”
Doamne Dumnezeule, mulțumescu-ți ție că munca noastră nu a fost în zadar!…
Pe canapeaua pe care unii se scufundă sub propriile emoții, doamna Maria Marin pare a se simți confortabil. Ne povesteste despre încercările sale de a deveni mamă, despre decizia finală, luată împreună cu soțul său – acea de a adopta un copil, despre micuțul Liviu, care , la doi ani nu știa nici să vorbească, nici să mănânce și nici măcar să meargă. Apoi mi-l laudă pe fiul său – adult acum, profesor la o școală din Ploiești, cu soție și copil. Vorbește despre el cu atâta dragoste umezită în ochi, încât, știind ce urmează, emoțiile mele cresc exponențial. O întreb, totuși, cum stă cu fluctuațiile de tensiune. Recunoaște că o cam ia razna, in ultima vreme, nesuferita asta de tensiune și simt cum imi da târcoale o ușoară îngrijorare..Totusi..risc! La urma-urmei, Cabinetul medical al TVR este la doi pași, și în caz de ceva…
“-Ia priviți spre intrarea noastră!” – o îndemn, cu emoție în glas.
….Pe poarta din decor, pe sub acel “ 10” supradimensionat ce ne e logo de ani buni, intră el , fiul, Liviu al nostru, cu două buchete uriașe de flori…
….De aici nu mai povestesc, pentru că veți vedea singuri. Va fi cu lacrimi, cu amintiri de suflet, cu recunoștință, manifestată în vorbă și în cântec. Liviu i-a dedicat mamei sale cel mai frumos cântec din lume, pentru că îi era adresat unei făpturi minunate. Si l-a cântat Liviu jumate pe scenă, jumate pe pe canapea, îmbrățisându-și mama, nu pe cea care l-a adus pe lume, ci pe cea care l-a salvat și l-a făcut om.
Ne vedem azi, la ora 15, pe TVR2!
Rubrică oferită de
Comentează