Încă o primăvară. Foarte bine! Natura își vede de treaba ei, așa cum e firesc de milioane de ani. Am avantajul de a locui într-o garsonieră din care ferestrele îmi arată zilnic lumina naturii, care se bucură odată cu mine de câțiva copaci, câteva plante, de mai mulți castani, toate acestea aflate într-un așa zis parc. De fapt, părculeț. Deși spațiul meu de locuit este prea mic pentru un om normal cu preocupări diverse, am decis că nu-l voi părăsi, tocmai pentru simplul motiv că pot vedea în fiecare an lumina cerului cuibărită în mugurii fragezi, cum îi provoacă spre izbânda înverzită, și mă simt favorizată să pot participa cu sufletul meu la renașteri. Anii de înverzire au ajuns deja la 36! 36 de ani de contact direct cu verdele. Este atât de simplu, de frumos și normal, iar eu înțeleg demult că orice ar face omul – în afară de a strica – nu poate opri în veci viața naturii și puterea ei. Mă întreb mereu, tot timpul de fapt, cum de există exemplare umane care nu se bucură, care nu iubesc splendoarea culorilor născute dintr-un univers divin, supranatural. Univers inimitabil și greu de descoperit de mintea umană. Natura Pământului este un fenomen etern, un organism viu, unitar. Ordinea universală a naturii este dovada structurii unitare a Universului – dumnezeiască. Și dacă tot ne dăm credincioși și ne rugăm pentru bolile noastre, atunci cum putem – în multe situații- să distrugem cu bună știință (și fără credință) viața adevărată a Pământului? Spun ,,adevărată,, pentru că ea este cea care ne dă, la rândul nostru, viață.
Nu mă plasez într-o luptătoare pentru ,,salvarea climei,, sau, îmbrăcată în verde, să nu mai folosesc apa sau să mănânc diverse miriapode. Nu! Încerc să conving prin câteva vorbe că ar fi bine să știm unde trăim! De ce trăim și cum să facem, totuși, să nu omorâm viața vegetală care ne slujește aproape fără mari pretenții. Datorită acestei bogății vegetale am putut exista și noi, animalele bipede, și ne-am desăvârșit evoluția. Mă rog, până la un punct evoluția. Nu putem pricepe, o dată pentru totdeauna, că suntem fiii Pământului pe care ne-am născut, că energia noastră – hrana materială și spirituală – este cea a acelui pământ pe care ar trebui să-l binecuvântăm , nu să-l batjocorim !? Dar nu! Dimpotrivă, noi –unii- căutăm cu fervoare un înlocuitor! Cum de le trece unora prin creier să-și omoare propriile circumvoluțiuni și să-și planteze șuruburi cipate? Cum vine asta: să ne dăm ăi mai tari și mai deștepți, fiincă vrem, de fapt, să ne autoneutralizăm? Pentru mine, pentru foarte mulți, doar gestul de a gândi la așa ceva mă cutremură, mă înspăimântă! Ce instinct de șobolan rozător de cabluri, face din distrugerea ființei o pledoarie spre mai bine?
Conectarea noastră cu natura, cu Universul, cu alte tărâmuri, alte entități, cu creația, este de neînlocuit. Ah, spuneți așa, că nu o mai suportați, că se aleargă prea mult pentru existență, că ne sufocăm unii pe alții și că vrem –toți- să fim primii! Cei mai tari, cei mai șmecheri, cei mai bogați, cei mai tatuați! Și, automat, s-au găsit și soluțiile: tăiem copaci, infestăm apele, ne hrănim cu tâmpenii – de, suntem prea mulți – ne omorâm între noi, provocăm furtuni și inundații, aducem grindina și bolile cu dronele, declanșăm războaie inutile și ucigașe, toate în ideea atingerii binecuvântatului cuvânt: distrugere. Dacă frumusețea naturii umane asta a devenit, asta ne-am construit-o sau ni se construiește de către Păianjenul care și-a întors plasa lipicioasă peste mintea umană cu bună știință, atunci chiar merităm ca Dumnezeu să-și ia mâna-I sfântă de pe noi toți și să-Și lase adversarul (care ne stăpânește din ce în ce mai evident) să ducă lucrurile la rău sfârșit!
Eu una sper în continuare să trăiesc în viața mea paralelă, ocolind denaturările și prostia și răutatea, viața pe care am reușit s-o parcurg, sigur, nu fără pierderi, respectând legile firii. Salvarea mi-a venit de cele mai multe ori din seva verde a pământului, urcată prin tulpinile copacilor, demni și stăpâni pe viață. Prin flori, prin ierburi, prin buruieni chiar. Prin dragostea deosebită pentru brazi: cei mai demni și cu coloană vertebrală! Mă salvez când văd cum într-o crăpătură de asfalt banal sau lângă un gard de piatră, în cea mai mică grăunță de pământ, se strecoară o sămânță de iarbă verde sau o păpădie și crește acolo pentru că și-a găsit și ea o căsuță. Mă umplu de extaz când – spre norocul meu – pe alte meleaguri, ce-i drept, văd alei și autostrăzi pline de tufe colorate. Sunt fericită că și în țara mea există locuri sălbatice – pe care le batjocorim furând – unde, pusă de o mână nevăzută, se naște Poiana Narciselor, poiana bujorilor sălbatici. Iar de curând, străbătând Dunărea la Cazane, -un decor mirific – am văzut lângă o peșteră în munte unde străbunii daci închinau jertfe lui Zamolxe, un perete de stâncă golaș, cu crăpături ca o tablă de șah unde, mi s-a spus, în luna mai înfloresc lalelele de Cazane! Ce frumusețe trebuie să fie! Probabil sunt pitice și foarte viu colorate ca să fie în contrast cu stânca rece și gri, dar care le oferă adăpost.
Nevoia de a respira aer curat și de a zăbovi pe un petec de iarbă sau într-un stog de fân, în tihnă, cu ochii spre cer, este, cred eu, cel mai eficient medicament. Dacă am trăi îmbrățișând mai des clipele acestea frumoase, decât să alergăm după diverse chiverniseli, sigur am fi mai sănătoși și, oricum, cu mintea mai întreagă.
Mintea umană ar trebui să rezoneze cu mirificul naturii, poate așa am deveni chiar nemuritori!
Îmbrățișați copacii, la propriu, și o să aflați taine nemaiauzite, șoptite în urechea noastră. Taine care ne fac să descoperim esența Universului și – uneori – ne fac mai înțelepți. Vorba poetului Lucian Blaga: ,,Lumea din preajmă, lumea în totalitatea ei, e ca o veste cu totul improbabilă care totuși se confirmă!,,.
Comentează