De câte ori Victor vine la mine și are de căutat ceva prin vreun sertar/dulap/dressing, mă ia cu amețeală. Nu, nu pentru că va genera o mare dezordine ( nu că e al meu, dar Victor este unul dintre cei mai ordonați bărbați pe care i-am văzut vreodată!) , ci pentru că știu că vor urma acele nesfârșite reproșuri, pe care mi le face mereu : “- Mama, mai aruncă și tu din lucruri, uite, se rupe șifonierul/dulapul/sertarul de câte chestii inutile ai prin el!”
Evident, primul gest este acela de a mă încrunta, apriindu-mă de el și găsindu-i în 10 secunde ceea ce el căuta de juma’ de oră. E firesc : fiecare om are o ordine a lui în ceea ce altora li s-ar putea părea dezordine. La mine chiar nu e vorba de dezordine, ci de o adunare exagerată de lucruri, unele necesare, altele, recunosc, aparent inutile.
De câte ori l-am vizitat pe Victor, în Dubai, l-am invidiat pentru dulapurile în care nu se aduna decât strictul necesar, dar tot de fiecare dată îi găseam explicația cea mai potrivita, în opinia mea : “Stai să vezi, când anii se vor aduna îndărătul tau, ce “aglomerație” vei avea în toate aceste dulapuri, acum atât de “aerisite”! Victor mă tot asigură că nu va fi așa, dar eu știu ce vorbesc, pentru că și dulapurile mele își datorează “preaplinul” atât anilor înșirați în urma mea, dar și , poate în primul rând, traiului modest în care am copilărit ( nu zic “sărac”, ca m-ar bate Dumnezeu!) . Viața drămuită pe care o duceau ai mei , m-a învățat și pe mine cateva lucruri. Bunăoară, ceea ce probabil toți copiii celor generații au învățat, și anume: “să nu las nimic în farfurie” ( țin minte cum plimbam mereu , la final de “felul doi”, o bucată de pâine , prin sosul ramas în farfurie, ca să nu ramână nimic în ea, de aproape că farfuria nu mai trebuia spălată😄!) . Apoi am învățat și să nu arunc lucruri, să respect banul câștigat cu greu de ai mei. M-am obișnuit să le păstrez împachetate frumos, că “nu se știe niciodată cand voi avea nevoie de ele”. Istoria se repetă, iar moda respectă cel mai bine această regulă. Si…culmea! Așa și este! Lucruri de acum 30 de ani am avut ocazia să le port în zilele noastre ( har Cerului că înca încap în ele!) , lumea din jur lăudându-mi le și căscând ochii cât cepele atunci când îi încunostiințam că le am…să zicem de pe vremea “Ceaiului de la ora 5”. Și pentru că iar am pomenit de acesta din urmă, cum aș putea sa arunc la gunoi ținute pe care scrie “Casa de modă Venus” și care sunt legate, în sufletul și mintea mea, de numele Zinei Dumitrescu?!? Memoria mea se încăpățânează să păstreze cu claritate fiecare moment în care am purtat ținutele respective, ba chiar și probele pe care le făceam, în bastionul modei românești de pe Calea Victoriei, acolo unde Zina, fără a avea o funcție ierarhică prin organigrame, era mareșal! Pe lângă hainele Zinei, garderoba mea “de altadată” adună destule alte hăinuțe “cool” ale acelor vremuri, cu etichete avand înscrise pe ele nume sonore azi, debutante pe atunci : Catalin Botezatu, Eli Lăslean, Ingrid Vlasov, Liza Panait, etc. Mi-e drag să mă ciocnesc de ele atunci când caut câte ceva, căci ele reprezinta intr-un fel istoria mea, istoria lor, istoria acelor vremi.
Amintiri de acest fel mă leagă cam de toate lucrurile ce-mi populează sertarele, dulapurile, șifonierele, dressingul și care, lăsându-l în mod firesc rece pe Victor, îl scot din țâțâni pe tânărul obisnuit să ducă un trai minimalist. “- Da – îi spun – fericirea nu stă în lucruri, știu și eu bine teoria, dar cum să mă despart de amintiri?!?” Și atunci cand nu e pe fugă, îi mai povestesc despre câte unele de prin dulapurile mele : daruri de la părinți, de care cred că și ei au uitat, amintiri de la Victor, aduse de prin turnee, cărți cu autografele unor mari personalități din România, oferite mie personal în momente pe care nu le voi putea uita niciodată. Și cum să arunc, bunăoară ( deși ocupă destul loc! ) prima mea mașină de scris, cumpărată din prima mea bursă de student fruntaș și care mi-a pecetluit primii ani ai gazetăriei mele?!? Sau cum aș putea arunca primele jucării din viața copiilor mei – plușurile lor preferate, cele fără de care nu puteau adormi și pe care le înghesuiam în valize prin toate vacanțele? Sau primele rochițe ale Marinușei mele, aduse din prima mea ieșire din țară, la Istanbul, într-un autocar “Ortadogu” în care ma amestecam cu o mare de târgoveți ce aduceau în proaspat libera Românie covoare, așternuturi de pat, oale și țoale – ce urmau să însemne debutul primelor afaceri private din țara noastră? …Lista amintirilor de care nu mă pot despărți este lungă și, deși le păstrez bine împachetate și vârâte la fund de șifonier ( spre a nu le încurca pe cele “contemporane”!) ca un făcut – Victor dă mereu de ele și reîncepe, iar și iar, aceeași teorie.
Imperturbabilă, refuz să stau “drepți” în fața îndemnului “scapă de ele!” , încercând in zadar să-mi conving feciorul că va veni și în viața lui o vreme în care amintirile vor valora mai mult decât achizițiile Prezentului. Dar…ce tânăr al zilelor noastre pleacă urechea la spusele celor trecuți prin viață?!?
Și..ca un amuzament de final, voi rememora o întâmplare de acum ceva ani, cand, plecată fiind pentru cateva zile din țară, i-am lăsat lui Victor casa pe mână. La întoarcere, fiul meu cel iubitor m-a anunțat triumfător că “m-a ajutat să fac puțină ordine în sertarele din bucătărie”. De fațadă m-am bucurat, însă în fiecare din zilele următoare m-a luat cu amețeală căutand cate ceva și negăsind, pentru că …fusese aruncat la gunoi, Victor neștiind la ce se foloseau ustensilele cu pricina ! 🙉🙉 Și uite-așa am ramas eu fără aparatul de scos sâmburi din vișine, de separatorul de gălbenuș și albuș, de cuțitul meu preferat – care, deși arăta ca de pe vreme arăzboaielor turco-române, tăia cel mai bine din toată casa si de alte nenumarate ustensile de bucătărie ce-i păruseră inutile vrednicului gospodar! …Bine ca nu mi-a aruncat carnețelul jerpelit cu rețete, cel în care, în adolescență, notam conștiincioasa rețetele dictate de mama mea!
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : VITAMAX
Comentează