Singurătate spălată ceasuri întregi manevrând aplicațiile –uneori inutile – de pe aparatul de telefonie la modă. Prietenul apropiat, poate unicul, devenind în timp dușmanul aducător de moarte, selfie-ul. Iată peisajul limfatic, monoton și plictisitor, iată mediul poluat în care trăim. Nicio zvâcnire, nicio rază de altă speranță care să deturneze obiceiurile instalate și bine înțepenite în tot soiul de șuruburi, la toate și pentru toate vârstele. Oare atât de fascinantă și așteptată a fost apariția acestui miracol al tehnicii superioare, încât ne-a izbit în chiar moalele capului? Ne-a îndepărtat de absolut orice trăire adevărată a propriei existențe, marginalizându-ne doar la câte ceva legat numai și numai de traiul material? Sigur că da! Dar să nu uit: avem totuși niște (vreo două) escapade în paralel cu butonarea. Micii și berea, plus gunoiul lăsat după festin. De bătăi și droguri nici nu mai pomenesc, mi-e frică să nu le mai aduc aminte unora și să se afunde iar în întunecimea tunelului.
Ce ne trebuie, omeni buni, să ne dedicăm unei vieți normale? Normalul, în fond, atât de râvnit de toți! Ce ne trebuie să fim cu adevărat mândri de noi în interiorul, în adâncul marii adunări de ființe vii care poartă numele de neam? De ce ne lăsăm cu toții duși în căruța în care unii strigă ,,hăis,, și alții ,,cea,,?!. De ce nu ne păstrăm drepți și frumoși (nu cum ne arată selfie-ul!) ca să fim cu adevărat respectați în lume? Pentru că nu suntem, recunoașteți! Viața e frumoasă, e un dar, nu trebuie irosită. Așteptăm minuni de la icoanele la care se tot închină tot norodul. Poate vin, poate nu. Dar minunile se arată atunci când omul chiar crede cu adevărat în ceva. Crede cu putere.
Și iată-ne, într-o bună zi, că ne izbește un fel de minune. Regulile haotice și împrăștiate ale zilelor noastre, deodată parcă dispar și un fluviu puternic, cald, pentru câtva timp curge, adunând trupuri lângă trupuri de oameni și purtându-i cu voioșie către un terminal necunoscut. Un fluviu galben, pe înțelesul tuturor, care nu îneacă, ci ridică pe spuma valurilor cântecul din rărunchii tuturor și îndeamnă spre ,,deșteptare,,!.
Iată-ne, deci, în clipa unei minuni așteptată și însușită pe trupul unei națiuni alcătuită din atâtea și atâtea singurătăți. Poporul român avea nevoie imperioasă de ceva în care să creadă. Dacă nu se poate în clasa conducătoare (tot oameni singuri și ei, sărmanii), dacă nu în prieteni, dacă nu în dragoste și respect, dacă nu într-un viitor cât de cât mai sigur și nu căutat peste hotare, hai atunci să credem cinci minute în fluviul galben: fotbalul. Zic cinci minute pentru că atât înseamnă pentru o viață ceea ce trăim noi zilele astea. Bune și astea. Minutele, vreau să zic. Ce am înțeles eu, în fond, că am putea, când avem motivații, să ne rupem de singurătatea acceptată , de depresie și de răul unor nemulțumiri și să ne aruncăm în vâltoarea gesturilor încântătoare și liniștitoare. Am putea să fim o unitate. O ființă. Avem atâta nevoie de asta.
Dacă se continuă mai mult bucuria galbenă, poate mai rămâne în visul românilor încă o vreme – măcar încă cinci minute!- senzația copleșitoare de a putea fi o singură ființă. Atunci va dispărea și golul din suflet!
CRISTINA DELEANU
Comentează