Terminam editorialul precedent cu un îndemn adresat femeilor şi, mai ales, tinerelor care tocmai păşesc în viaţă: „Dragile mele, înainte de a fi mândre că sunteţi femei, fiţi mândre că sunteţi oameni!”. Până atunci argumentasem de ce este bine, este necesar, este obligatoriu ca fiecare dintre noi să fie mândru de condiţia lui de om, pentru a nu cădea în păcatul animalelor: adaptarea pasivă la realitate.
Din reacţiile pe care le-am primit de la cititori pot să deduc că am argumentat destul de convingător; sper, din toată inima, că argumentele mele au ajuns şi la adolescentele noastre, care se află în etapa cea mai importantă a vieţii – cea în care îşi formează idealul de viaţă şi tabla de valori care decurge din el. Este vârsta la care ne proiectăm ca adulţi, vârsta la care se pun bazele imaginii-de-sine (self image). Ori, acum se ştie ce rol determinant are imaginea-de-sine pentru marile alegeri pe care le facem în viaţă, precum şi pentru comportamentul nostru zilnic; rolul ei este atât de important, încât specialiştii din industria publicităţii ştiu că dacă vor să schimbe un comportament de consum trebuie să schimbe imaginea-de-sine a clienţilor: aceştia optează pentru un produs nu numai pentru calităţile lui, ci în funcţie de imaginea pe care o au despre ei înşişi (cu această teorie, numită „teoria beneficiului simbolic”, David Ogilvy a revoluţionat comunicarea de marketing).
Iată de ce vreau să vorbesc acum despre mândria de a fi femeie. Pe de o parte, simt că am rămas dator de data trecută: îndemnul ca înainte de a fi mândre că sunteţi femei, să fiţi mândre că sunteţi oameni fusese argumentat doar pe jumătate, cu accentul pe „oameni”. Pe de altă parte, mă gândesc că or fi fost cititoare care s-au întrebat: „dar femeie de ce să fiu mândră că sunt?”. Am cunoscut multe fetiţe care regretau că nu s-au născut băieţi şi cunosc destul de multe femei care consideră că a fi bărbat este mult mai bine decât a fi femeie. Cred că unele dintre fetele şi femeile care gândesc aşa se adaptează la un mediu social retardat, în care condiţia femeii este inferioară sau marginală. Altele preiau, fără să ştie, o mentalitate foarte veche – genul acela de moştenire care nu trebuie perpetuată, de care trebuie să ne dezicem. Nu tot trecutul nostru este util pentru construirea viitorului! Această mentalitate a fost sintetizată, acum două milenii, de un filosof grec: „Sunt mândru că sunt om şi nu animal, alb şi nu negru, grec şi nu barbar, om liber şi nu sclav, bărbat şi nu femeie”. Cu excepţia umanismului, declaraţia exprimă toate limitele epocii: rasism, etnocentrism, sociocentrism, sexism. Limite pe care noi, cei de azi, le-am depăşit sau doar ne place să credem aşa…
De fapt, povestea asta începuse cu mult timp în urmă, pe vremea când apărea prima diviziune a muncii – cea dintre bărbaţi şi femei, pe care specialiştii o numesc „diviziunea sexuală a muncii”, cu o expresie care în româneşte nu sună prea bine. Dacă bărbatului i-a revenit economia politică, femeia s-a ales cu economia domestică. Nimic rău în diviziunea asta a muncii, dacă nu ar fi apărut proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, de distribuţie şi de schimb, adică asupra puterii economice. Din acest moment, bărbatul a devenit stăpânul de facto al lumii, în pofida numeroaselor reglementări de jure şi declaraţii generoase făcute în numele egalităţii de şanse.
Fiind legată de naşterea şi creşterea copiilor, femeia a fost determinată să preia pregătirea hranei zilnice şi celelalte activităţi diurne ale universului domestic. Cât sunt de repetitive, de plictisitoare şi de agasante o ştiu şi femeile de astăzi, pe care le auzim adesea: „Parcă nu se mai termină!”. Aşa şi este, nu se termină niciodată, fiindcă sunt ciclice şi diurne, ţin de nivelul de jos al nevoilor umane, se află la baza piramidei. Cu tupeul lui de reformator al lumii, Lenin recunoştea că „dependenţa femeii de bucătărie şi camera copiilor o abrutizează”, adică duce la alienare, la înstrăinarea ei faţă de esenţa umană, care conţine şi creativitate, responsabilitate, prestigiu sau recunoaştere socială – atribute mult mai accesibile bărbaţilor decât femeilor.
De-a lungul timpului, condiţia de femeie a variat, dar nu foarte mult. Cum ar spune sociologii, s-au schimat funcţiile statutului, dar statutul social al femeii a rămas acelaşi. Cu excepţia unor cazuri marginale statistic (prinţese şi regine, curtezane norocoase, mari artiste, stareţe de mănăstire etc.), femeile au avut poziţii secundare, roluri dependente şi relaţii de subordonare, într-o lume ale cărei reguli sunt definite de bărbaţi, legitimate de bărbaţi şi apărate de bărbaţi.
Nu e vorba numai de postura de Casnică; asta este, poate, cea mai suportabilă, iar în unele culturi este chiar onorată. În Renaştere, femeilor din lumea bună le era atribuit titlul donna di casa, ceea ce însemna, de fapt, roul de manager al economiei casnice. Astăzi, statul elveţian le încurajează pe femei, prin pârghii economice, să rămână acasă cât mai mult timp pentru a creşte unul sau mai mulţi copii. De ce? Fiindcă o mamă care nu lucrează în afara familiei are timpul necesar şi disponibilitatea de a forma o fiinţă umană şi un bun cetăţean.
Mă refer şi la postura de Mijloc-de-muncă, fiindcă, după dispariţia sclavagismului, în lipsă de sclavi, multe femei au înlocuit, pur şi simplu, animalele de tracţiune ca sursă de energie în procesul muncii; revoluţia industrială a debutat nu numai cu exploatarea copiilor, ci şi cu exploatarea femeilor.
O altă ipostază este aceea de Obiect-al-plăcerii – mai pe româneşte, mijloc de satisfacere a plăcerilor – plăcerile unor bărbaţi care îşi cumpără astfel de „obiecte”. Dintr-o ocupaţie marginală şi condamnată moral, traficul de femei a devenit o adevărată industrie. Astăzi, când vorbim de „traficul de carne vie” ne referim la traficul de copii şi la traficul de femei. Din nou, copiii şi femeile!
În sfârşit, ipostaza Obiectului-de-lux, pe care Ibsen o descrie atât de bine în piesa de teatru „Norma sau dragostea unui politician”. Cred că „Norma” ar trebui să fie lectură obligatorie în toate şcolile frecventate de adolescente, findcă multe visează la un astfel de statut, fără să ştie ce capcană reprezintă el. Fetele noastre trebuie să afle că Norma nu este fericită. Se simte „ca o pasăre închisă într-o colivie de aur”, cum singură declară. Când vrea să evadeze, constată că este nu doar prizoniera unui soţ egoist şi obtuz, ci şi prizoniera unei întregi societăţi, care – prin alcătuire, principii, mentalitate şi tabieturi – este de partea lui.
Am descris mai sus doar câteva dintre ipostazele sub-umane în care poate ajunge o femeie – de la cea de animal, la cea de obiect – inclusiv „obiect de lux”. Iată de ce leg mândria de a fi femeie de mândria de a fi om. Poţi să fii mândră că eşti orice fel de femeie? Poţi, dar te păcăleşti. Imaginea noastră de sine, idealul nostru de viaţă, setat la vârsta adolescenţei, alegerile pe care le facem de-a lungul întregii vieţi ne conferă un anumit loc sub soare. Când nu suntem mulţumiţi de locul nostru, spunem cu amărăciune: „N-am avut noroc în viaţă!”. Fără să ştim că la nenorocul ăsta am contribuit noi înşine, încă de la vârsta adolescenţei, dacă nu cumva, în zilele noastre, încă de la pubertate…
Am încercat să vă conving că în acest proces complex şi greu de analizat, al devenirii umane, imaginea de sine este decisivă. Filosofii o numesc conştiinţă-de-sine, dar prefer să mă exprim într-un limbaj mai actual şi mai accesibil: construiţi-vă imaginea de sine pe un sentiment de mândrie. De mândrie, nu de trufie! Vă încurajez să vă mândriţi cu faptul de a fi femei şi cu apartenenţa dumneavoastră la condiţia umană.
Aşadar, dragile mele: Fiţi mândre că sunteţi femei, dar nu orice fel de femeie!
Comentează