Ea și El Ultimul romantic

Liniște

E liniște în jur. E liniște pe frunze și-n adâncul neasemuit al cerului. E liniște în ochii mei, la fel cum este și pe buzele mele, obosite de-atâtea tăceri. E liniște din nou și parcă întregul lucrează, robotesc de zor, ca să ne vindecăm osteneala unor majore tristeți, a unor chipuri care-au găsit, pe parcurs, alte răsărituri de priviri. Nu știu să-mi găsesc altfel împăcarea.

De obicei, mi se pare că totul e în goană. Și eu și lumea, timpul, oamenii, răbdarea. Toate-s fugărite de-un fel de guru” al vitezei, de parcă am fi la sprint și ne trebuie cu ardoare un campion olimpic. Dar cum să vezi dacă nu stai? Cum să simți dacă nu faci popas? Cum să ai și să poți fi, cum să te cuprindă fiorii dacă-n cele din urmă, după ce tragi linie, nu vezi pancarta de sosire?

Stați! Nu-mi trebuie răspunsuri. Prea ne-am obosit cu întrebări și răspunsuri, căutând rațiuni în neînțelesuri, căutând iubiri în paragină, paradigme fără conținut, forme fără esențe, căutând nenorocul în gloate. Zău că mai sunt și lucruri, pământești, palpabile, lipsite complet de divin, ba chiar păgâne, care n-au nevoie de explicații și care vin așa cum sunt. Sunt momente în care stai, cu ochii în tavan, fără telefoane și rețele de socializare sinistre, care-ți mușcă din strălucirea reală cu fantasme majore.

Și-ți vezi LINIȘTEA. Și te sperie de cele mai multe ori. Te sperii atunci când îți dai seama că nu te bucuri suficient, că ești așa cum vor alții să fii, că nu ești altfel. Chiar, există o frică patologică de a fi altfel. Conformismul, dragii mei, este capcana cea mai nesimțită și lipsită de frumusețe pe care o știu.

Liniștea nu e nebunie, nu e nici măcar o joacă. E un lux permanent al prezentului, în care spiritele înalte își găsesc resursele. Pe scurt, un tie-break fără lupte, fără învinși și învingători. Și nu, n-are legătură cu poveștile pline de patetic ale perioadei actuale. Liniștea nu e plictiseală. N-am să pot înțelege niciodată oamenii care, din lipsă de imaginație, se plictisesc. Lumea nu are suficient timp ca să te plictisești. Nici măcar o veșnicie de ai sta, nu poți reuși această performanță, pentru că, ce să vezi, ai minte, cap, ochi, resurse, suflet, organe, trup, persuasiune, mâini și picioare, cărți, lucruri, gânduri, arte.

Mi se pare, de prea multe ori, că iluștrii anonimi din jurul meu, mai apropiați sau mai depărtați, n-au tot bagajul aproape. Nu simt, nu trăiesc și nu văd că întregul univers nu este subordonat altcuiva decât propriului lor suflet. Da, într-adevăr, unul care suferă, care-i rănit, care iubește, care se ambalează, care pleacă și vine și-ntr-un final zâmbește tâmp. Eu gândesc că nimic n-ar strica. Gândesc nimicul ca pe-un tot și cel mai des sunt surprins, de viață, fix în clipele în care mă aștept mai puțin. Mă pălmuiește rău, mă lasă, îmi dă noroc, mă dezmoștenește și-apoi, ca pe-un fiu risipitor mult iubit, mă îmbată cu lumină. Și mă liniștesc, dându-mi seama că nu putem să le-avem pe toate, că n-are rost și nici nu merită să facem cuiva pe plac sau să ne iubească, cu pasiune nestăvilită sau din complezență, toată omenirea.

De prea multe ori, atunci când am tăcut, lucrurile-au mers, așa că nu-mi rămâne decât, din când în când, cu asumarea unui tip care-a văzut și trăit de TOATE la viața lui, să las liber locul de parcare și să-mi găsesc un refugiu ambulant, cu permisiunea cui trebuie, în care, într-o deplină liniște, să pot fi. Așa cum trebuie și știu că vreau. Nu vă speriați, nu-i nimic rău în asta, dar fraților, acum, acum, mai mult ca niciodată, relaxați-vă și liniștiți-vă puțin!

https://www.youtube.com/watch?v=htobTBlCvUU

Foto – Ana Maria Halalai

Etichete

Femei de 10 pe Facebook