O nouă teroare pandemică se instalează pe creierele oamenilor. Un nou cuvânt cu un conținut dubios țopăie bezmetic și nestingherit pe buzele multora: depresia! De unde și până unde atâta cantitate de depresie pe cap de locuitor, depresie care să copleșească de-a dreptul știrile medicale, precum și explicațiile neelucidate ale acțiunilor unora dintre cetățeni? Foarte adevărat că mintea umană a descoperit și dezvoltat cu osârdie acele multe mijloace de decapitare a gândurilor bune, frumoase, valoroase. Toate acele rele intenții, nedumnezeiești, fac din ce în ce mai rău. Asalturile drăcești asupra ființei umane ne duc la spaima firească de autodistrugere. Ne întrebăm zilnic, de ceva vreme, ce se întâmplă, ne văităm de cât de urâtă a devenit viața, ne încruntăm la fiece pas, suntem cenușii prin lume, uităm să mai zâmbim. Chiar fără vreun motiv. Și rămânem doar la văitatul cu ,,așa e la noi,, , cu renunțarea. Cu resemnarea. În fond, fără credință. Și acum îndrăznesc să dau o explicație acestui haos interior din care se hrănește răul. Nu-mi place, dar nu am încotro, trebuie să-l numesc pe rău cu numele nedorit de exprimat: Satana.
De ce, în timp, l-am lăsat să se apropie atât de mult de ființa noastră? Datorită îndoielii, datorită fricii și necunoașterii s-a slăbit credința. Credința în orice. În propria noastră făptură. Și Satan a mai câștigat un pas în umbra noastră. Și, văzând numai răul, crezând în el prin gesturile noastre nesăbuite, îi dăm și mai multă putere. Când s-a înclinat balanța și am descoperit că ura dă putere și nu dragostea?
Cum putem ieși din asta? Prin forțe proprii. Construcția unei stări de spirit favorabile fiecăruia în parte începe prin cunoașterea de sine, prin hotărârea de a pune în valoare tot ce ai mai bun.
Viața fiecăruia nu se desfășoară prin comparație cu viețile altora. Nu. Cine ești, ce vrei și ce poți, toate acestea aparțin fiecăruia în parte. În mod original, dar nu prin imitație. Nu printr-o copiere fără discernământ a acțiunilor sau afacerilor altora. Și în felul ăsta – cred – dispare și depresia. Depresie pe care aș numi-o neputință personală. Scuze!
Trăim, desigur, vremuri urâte, manipulate clar de Păianjenul Ocult care-și răsfiră plasa lipicioasă peste Pământ. Cred însă că fiecare în parte are datoria să se salveze, măcar atât încât să nu-i fie rușine să trăiască oricum.
În viața mea am avut prilejul să mă salvez prin apropierea de carte, mai exact de poezie. Poate părea ciudat, dar e un mijloc de autoconstrucție, de zidire interioară, prin orice gest care te apropie de cultură.
Vrând, nevrând, ești dus pe o pantă nouă, necunoscută, atrăgătoare și, aproape fără să vrei, încet-încet îți răsar în suflet noi orizonturi, care pot modifica un om, o ființă, într-o altă frumoasă ființă cu care cel transformat se poate mândri.
La o parte cu atitudinile supărătoare, cu necazurile adâncite– chiar dacă ele există- ni le dă Dumnezeu și trebuie să le trecem, la o parte cu pofte absurde și costisitoare. La dracu cu depresia!
Energia dătătoare de viață care zace în corpul nostru are altă menire decât să fie consumată pe fleacuri. Oricare dintre noi poate fi cineva în viață, chiar fără a deveni cunoscut și popular. A face un bine este mai valoros decât a avea o mașină de lux! Ultimul condamnat dintre fiii lui Brâncoveanu, sub iataganul turcesc care i-a curmat viața, a spus: ,,Am pierdut totul, dar să nu pierdem credința,,!
Să crezi că poți să fii! Să știi să fii!
CRISTINA DELEANU
Comentează