Căpitanul FLORIN JIANU este unul dintre cei mai vajnici reprezentanți ai Armatei Române. Deși este tânăr, a avut ocazia să participe la trei misiuni, în Afganistan. A fost 
decorat cu Emblema de merit „În Slujba Păcii”, clasa a III – a, precum și cu medalia “ The Army Commendation with „C” Device.”. Astăzi îndeplinește funcția de Comandant Companie Elevi şi Instructor, în cadrul Colegiului Naţional Militar „Tudor Vladimirescu” din Craiova. În rest, are o familie fericită, este tatăl a doi copii și posesorul unui talent literar înnăscut.
Experiența războiului, trăită pe propria sa piele, l-a făcut pe talentatul condeier să-și adune impresiile într-un spectaculos “Jurnal de front”, publicat, anul trecut, de autorul său, sub titlul : “Jurnal de misiune, în țara de praf și piatră”.
Pentru cititoarele femeide10.ro, vom publica, într-un serial săptămânal, incepând chiar de astazi, incitantele relatări ale căpitanului Florin Jianu, sugerându-le ca, atunci când le vor citi, să și-i ia alături și pe ceilalți membri ai familiei.
Redacția Femeide10.ro
Așadar , Episodul 1 : Cea mai lungă alee din lume
….Am închis ușa apartamentului și în spatele ei am lăsat-o plângând, întorcându-se la cei doi băieți ce dormeau zâmbind, ca în oricare altă noapte. Numai că nu era o noapte obișnuită. Era o noapte ce punea între noi șapte luni și mii de kilometri. Am încercat să nu mă mai gândesc la tot ce las în blocul de care mă îndepărtam, pășind apăsat prin zăpada tare cu bocancii pregătiți pentru praful Afganistanului. În mașina ce m-a dus la unitate am zâmbit permanent, inexplicabil, privind cu drag la drumul pe care îl făceam zilnic.
Când am ajuns, mi-am luat rucsacul și m-am îndepărtat puțin, pentru a-mi lăsa colegul să-și ia la revedere de la soția lui, șoferul nostru din acea noapte. „Să ai grijă de copii!“ aud, și zâmbetul îmi pălește. Îmi amintesc că David adoră să doarmă pe mâna mea dreaptă, că la ora aceasta Călin se trezește și își caută suzeta prin pătuț! Bocancii de vară calcă zăpada așternută pe aleea unității. Mă depășesc, ca niște fantome tăcute, colegi ce nu au reușit să se smulgă încă de acasă, oameni ce simt încă pe obraji sărutul copiilor, al soțiilor. Mă întreb iarăși de ce zâmbesc, deși nu îmi doresc asta, de parcă mușchii feței ar asculta de ceva ce vine din necunoscut. În spatele meu, unui coleg îi sună telefonul: „Da, am ajuns la unitate, dormi, te rog! Te sun când ajung la aeroport! Pupă copiii și odihnește-te!“ Apoi un oftat! Mă gândesc că parcă aleea nu a fost niciodată atât de lungă!
Cu două zile în urmă am avut ceremonialul. La final, am făcut o fotografie cu toți băieții, cu turla înghețată a capelei în spatele nostru. M-am uitat atunci în ochii fiecăruia, am văzut în ei liniștea gândului că mai au câteva zile pentru familie și încrederea că, la vară, în augustul ce pare acum atât de departe, vom repeta fotografia în același loc, în aceeași formulă, cu turla capelei scăldată de razele calde ale soarelui de gustar. Interminabilă aleea în noaptea aceasta! Și cât de tăcuți sunt militarii ce poartă în spate rucsaci și în suflete doruri ce s-au cuibărit pentru atâta timp! Gândul îmi fuge la cartea de poezii a lui Eminescu pe care i-am lăsat-o lui David. Pe fiecare filă, am scris câte o zi, de la 28 ianuarie până pe 15 august! Și am stabilit că fiecare poezie citită îl va aduce mai aproape de revederea noastră. Azi este „La mormântul lui Aron Pumnul“, prima zi. Ce lungă este aleea azi! Și câte poezii mai are copilul meu de citit! Fiecare pas îmi aduce în minte altceva! Și zâmbetul. . zâmbetul ăsta pe care nu mi-l pot explica!
Sunt 10 ani de când am plecat prima dată! Și fiecare metru de alee până la autobuzul ce mă va duce la aeroport îmi aduce instantaneu în minte câte un crâmpei din prima misiune: șocul căldurii ce m-a lovit la aterizarea pe Kandahar, primele două săptămâni în care am fost doar eu, ziua în care mi-au venit băieții în colțul acela sinistru de Afganistan, vântul și praful ce ne biciuiau fața în fiecare zi, apusuri și răsărituri de soare admirate de pe hesco sau din vârf de munte, imaginea unei lipii îmâpărțite cu plutonul, amintirea serilor în care mergeam în fiecare post și înnoptam alături de băieți râzând și glumind de parcă eram în Prislop și nu la mii de kilometri depărtare, seara în care lui Jimmy i-a născut soția și eu am primit primul vestea, abia apoi el, primele secunde ale zilei de 28 decembrie 2008, ziua mea de naștere, când băieții de pe 4 mașini de luptă își transmiteau urările prin radio sublocotenentului lor, trăsnetul pierderii lui Dragoș Alexandrescu, minutele groaznice în care am stat atunci singur și mi-am spus că, deși în pluton sunt doar doi băieți mai mici decât mine trebuie să le arăt tuturor că sunt tare și că trebuie să depășim împreună tragedia, Crăciunul și Revelionul din 2008 în care fiecare ne-am prefăcut a fi fericiți doar pentru a nu-l supăra pe celălalt!
Și, odată cu ultimii pași pe cea mai lungă alee din lume, am știut de ce zâmbesc: pentru că după mine vor veni și ei, cei din prima misiune, mai bătrâni cu zece ani, dar cu spiritul nostru intact și pentru că mai sunt atâtea lipii de împărțit în Afganistan, mai sunt atâtea răsărituri și apusuri de văzut împreună acolo! Și în august, când ne vom așeza TOȚI pentru fotografie, iar soarele va scălda în spatele nostru turla capelei din bătrâna noastră unitate, vom închide împreună încă un capitol din această lungă și frumoasă poveste!
Comentează