Există situații, în viață și în dragoste, în care se construiesc lumini pe spatele altora, în care strălucirea unora este știrbită de cei care încearcă și ei să fie parte a fenomenului. Să știți că nu-s de condamnat. În cea mai mare parte a cazurilor, aninarea aceasta precară și demnă cumva, de mila celor din jur, este și cheia succesului. Tot ce-i căpușă se agață și nu face altceva decât, la un moment dat, să ajungă deasupra. Că nu-i moral și onest? Sigur, asta e o glumă. Nimic din ce ar părea a fi azi moral și onest, veridic și plin de esență, nu mai e. Sau cel puțin nu e înțeles cum ar trebui să fie, asta pentru că aceste aspecte țin de o latura umană, a dezvoltării, a frumuseții interioare, nu a prejudecăților și-a unor tradiții lipsite nu de dogme, ci de mirabile noime.
Se zice despre oameni că sunt o construcție din carne, sânge, inimă și rațiune. Parte din ele le-a pierdut pe drum, în căutarea aceasta continuă, vrând poate să prindă altă formă, căci altfel nu-mi explic de ce niciodată n-ai să vezi rațiuni coerente într-o mare de sentimentalism, de ce n-ai să observi adevăruri care să se bată cu toată forța cu mojicii și manipulări absurde. Oamenii nu au răbdări. Oamenii nu ascultă și nici nu caută prea mult.
Rămân agățați de ce primesc, ca un dat firesc, după mintea lor, păstrând în cercul acela închis, urmele dezvoltării. Oamenii, în general, și chiar și-n particular, nu știu să facă multe. Și rămân într-un pom al necunoașterii, cu un bagaj mare după ei. E ca și cum te-ai duce la aeroportul de pe care vin și se întorc nedrept șanse, recrutat fiind, fără voia ta, de o ligă a bunului simț. Iar când ajungi acolo, fără bilet și cale de întoarcere, nu faci altceva decât să aștepți mila și controlorul de trafic care să te repună pe picioare. Eventual, tipic multora, cu un minunat și feeric spirit de turmă, te iei după cel din față, agățându-te astfel, pentru lungi călătorii de cel pe care la primul colț îl blamezi, dar în față îi potențezi frumusețea spiritului, doar pentru că ești și tu acolo.
Nu mă postez în vreun rol anume. Știu doar că pot sta la umbră, chiar și când soarele îmi pică pe față. Știu că mă pot înălța, la sensul acela, concret și coerent al cuvântului, cu toți cei pe care-i duc sau i-am dus în spate, voluntar sau nu. Și v-aș spune că nimic din ceea ce vi se pare vouă demn și plin de însemnătate, nu e. Întotdeauna cheia, adevărul, frumusețea unor situații, sunt în altă parte, ascunse undeva bine, în niște suflete care-și plâng, de cele mai multe ori, tristețea. Viața nu e construită din certitudini. Nici ea, până la urmă, n-are această caracteristică, pentru că nu are termen de valabilitate și nici o dată clară a alterării sale.
În schimb, e bine și înălțător, să ne croim singuri drumul, să ne prindem de noi, de toate neputințele și nedumeririle, ce nu-și vor afla vreodată un răspuns logic. Să-i lăsăm să zbore pe cei iubiți și să încercăm să nu ne ascundem după tot felul de motive, imaginare sau nu, doar pentru că așa e mult mai convenabil pentru noi, la super ofertă! La un moment dat, în cuier, nu rămân mai mult de două haine! Și-atunci te vei întreba, unde-s restul? Ce-am făcut?
Foto – Ana Maria Halalai
Comentează