Ea și El Povestea mea

Iulia mea, sufletul meu pereche

Astăzi se împlinesc 10 ani de când m-am despărțit de soția mea. M-am despărțit, iubind-o nespus, și o iubesc la fel și astăzi, când deja praful s-a așternut peste toate albumele noastre de familie, peste toate amintirile, chiar și peste toate resentimentele. Mă trezesc de atunci, în fiecare zi, iubind-o, traversez ziua cu ea în suflet, îmi așez seara capul pe pernă, cu ea în gând. Zi de zi, oră de oră, mi-o amintesc, așa cum am cunoscut-o cu 16 ani în urmă, când mi-a pătruns în suflet, înimage fiecare celulă a mea, în fiecare fibră a trupului meu. Mă aștept, în fiecare zi, de 10 ani, ca ușa de la intrare să se deschidă și parfumul ei să inunde locuința mea tristă și fără viață. S-o văd, intrând vijelioasă în sufragerie, aruncându-și pantofii cât colo, unu-n stânga, altu-n dreapta, aterizând, de multe ori, între frunzele ficusului de lângă televizor. Dar ficusul rămâne trist, în colțul lui, e singurul lucru pe care l-am luat din locuința noastră, când am plecat văzând cu ochii, către un viitor pe care niciodată nu mi l-am mai imaginat ca fiind prietenos cu mine…Ficusul îmi amintește de ziua în care ne-am mutat în casă nouă. Țin minte că am umblat ca năucii, încercând să cumpărăm cât mai multe din bruma de bani ce ne rămăsese după ce am plătit apartamentul. Bruma de bani nu ne-a ajuns decât pentru patul dublu, aragazul, șifonierul din dormitor și o comodă second hand pentru televizorul primit de la ai ei . La sfârșitul zilei, când gâfâiam ca niște imageogari alergați de vânători bezmetici, am constatat că pe fundul poșetei ei rămăsese o hârtie de 100 de lei. Parcă descoperiserăm America, așa de tare ne-am bucurat amândoi. Și, pentru că descoperirea avusese loc în dreptul unei florării, am intrat și…am cumpărat un ficus. Acesta, din sufrageria garsonierei mele, transplantat din sufrageria apartamentului nostru de odinioară.
Vă întrebați probabil de ce ne-am despărțit. Așa a fost să fie. Nici ea nu a vrut,cred, și nici eu. Eu sunt sigur că anu am vrut. Dar a fost, până la urmă, o chestiune de orgoliu. Care s-a întors împotriva mea, ca un bumerang…
Când am cunoscut-o pe Iulia, eram instalator la o instituție de stat. Ea era studentă la limbi străine, se pregătea să devină profesoară de engleză. Vorbea engleza atât de frumos, atât de curat și cu vocea ei era atât de cristalină, încât și astăzi, când este prea liniște în casă, parcă îi aud vocea, recitând sonetele lui Shakespeare… Iar în casă este mai tot timpul liniște, o liniște apăsătoare, căci ficusul nostru nu a invățat nici până astăzi să vorbească, deși port cu el interminabile discuții filozofice despre sensul vieții și prostia omenească, al cărui exponent destoinic mă consider…
Cum ne-am cunoscut? Cineva îi dăduse Iuliei numărul meu de telefon și m-a sunat, chemându-mă să rezolv o problemă cu o țeavă spartă, la gazda ei din Drumul Taberei. Nu voi intra în amănunte și detalii, vă voi spune doar că, din clipa în care am văzut-o, în tocul ușii, în tricoul acela flaușat, plin cu margarete, am știut că femeia aceasta este imagesufletul meu pereche… Țevile gazdei au fost rezolvate, iar noi ne-am despărțit în tonuri calde, după ce am reușit să găsim, în scurtul nostru dialog formal, câteva puncte comune : tații noștri erau concetățeni, amândoi eram fani Elton John, amândurora ne plăcea să patinăm. Ne-am înțeles că, după ce își va da primul examen ( ne aflam în plină sesiune de iarnă), vom merge la patinuar..
La un an după prima noastră întâlnire am hotărât să ne căsătorim. Eu eram îndrăgostit până peste urechi, ea era fericită că, în sfârșit, nu mai e singură,în Bucureștiul acesta ostil, că are lânga ea un băiat bun, serios, un suflet sensibil și un om de încredere, pe care se poate bizui. imageAm avut o nuntă discretă, cu prezența strictă a familiilor noastre. Dar am avut-o pe malul mării. Amândoi iubim marea foarte mult..Ai ei erau destul de scorțoși, dat fiind că visau, probabil, „ceva mai mult” pentru fiica lor. Eu eram, cu siguranță, prea puțin… Lucrul acesta m-a ambiționat și am început să învăț pentru Politehnică…Peste doi ani am traversat o perioadă foarte complicată, în care cele bune și cele rele s-au amestecat într-un asemenea hal, încât nici noi nu mai știam dacă să ne bucurăm sau să ne întristăm.. Iulia și-a terminat studiile și a găsit un post bun de traducător, la o ambasadă. Eu am reușit să intru la Facultatea de Mecanică. Apoi Iulia a rămas însărcinată, ne-am bucurat cât pentru 10 vieți de om, după care a pierdut sarcina și, mai mult, a primit vestea îngrozitoare că nu va putea avea niciodată copii. Ne-am pierdut apoi, fiecare, câte un părinte, după care am reușit să ne luăm un micuț apartament de două camere, la etajul de sub cer al unui bloc cu 12 nivele….
Între noi lucrurile erau frumoase și calde. Eu o iubeam ca pe o zeiță, neștiind ce să fac, pentru a o face să se și simtă ca atare. Aveam mereu impresia că nu sunt suficient de bun pentru ea, că nu fac destule ca s-o fac fericită, că se va întâmpla ceva rău și o voi pierde pe Iulia mea. În fiecare dimineață când pleca la birou ( ea ieșea mereu prima pe ușă), mă copleșea un acut sentiment de sufocare. Aveam mereu impresia că nu o să se mai întoarcă. Nu aveam niciun motiv să cred asta, pur și imagesimplu era un gând negru, ce nu-mi dădea pace.. Au trecut încă trei ani. Relația noastră era una caldă, corectă, echilibrată. Dragostea mea creștea cu fiecare an, nici gând de rutină, de plictiseală. Mă simțeam, la rându-mi, iubit. Mai aveam puțin și-mi terminam facultatea, Iulia reușise și ea să se transfere la o multinațională, unde salariul ei s-a triplat, la fel însă ca și timpul petrecut la serviciu. Serile erau însă ale noastre. Deși venea obosită de la muncă, Iulia răspundea cu bucurie oricărei invitații pe care i-o adresam : de a merge la un film, la un suc, la o plimbare sau chiar la patinuar, în amintirea începuturilor noastre. Toate treburile din casă le făceam eu, numai ca să-i poată fi bine ei. Iar Iulia mă răsplătea cu dragostea ei, cu mângâierile sale tandre, cu glasul ei cristalin, care nu-mi adresa decât cuvinte frumoase. Eram abonat la al nouălea cer, pe care nu-l mai părăsisem, din acea zi rece de ianuarie, când i-am reparat Iuliei țevile sparte de la locuința gazdei sale.
image….Într-o bună zi, Iulia nu a mai venit acasă la ora obișnuită. Nici telefon nu-mi dăduse, cum obișnuia să facă, atunci când treburi inopinate o rețineau la servici. După ce m-am frământat câteva ore bune, am încercat s-o caut eu. Nu mi-a răspuns. Am intrat în panică. Deodată am avut senzația că lucrul acela rău, nedefinit dar rău, pe care-l tot aștepta subconștinetul meu, era pe cale să se întâmple.. Când m-a sunat colega ei de birou, eram atât de prăbușit, încât Groapa Marianelor îmi părea un fleac, pe lângă hăul în care mă aruncaseră presimțirile mele… Adina m-a anunțat, cu o voce precipitată, că Iulia avusese un accident de mașină, că se află la Urgență și se zbate între viață și moarte..În nici jumătate de oră eram în rezerva ei, ținând de mână o făptură pe care n-o mai recunoșteam, în care stăteau înfipte zeci de tuburi ce o ancorau de niște aparate complicate, care piuiau și afișau fel de fel de cifre…
Au trecut trei zile de coșmar. Nu m-am desprins de la căpătâiul Iuliei,boy with a problem decât pentru a mă repezi până acasă, să fac un duș, să-mi schimb hainele și…să ud ficusul. In a patra zi, un medic rezident mi-a adus o pungă cu lucrurile personale ale Iuliei. Se rătăciseră, nu știu cum, pe la Camera de gardă. Am pus-o pe masa din rezervă. La un moment dat, ceva m-a împins să desfac punga.. I-am recunoscut portofelul roșu aprins, pe care i-l luasem de ziua ei, de la Viena, apoi umbrela aceea nesuferită, cu dungi, care se tot da peste cap la orice rafală de vânt. Mai avea portfardul de care nu se depărțea niciodată și telefonul mobil, cu încărcator cu tot. L-am luat și l-am băgat la încărcat. După care am ațipit, cu mâna Iuliei într-a mea…
La un moment dat, s-a auzit un clinchet și ecranul mobilului pus la încărcat s-a luminat. Am tresărit și am luat telefonul, aruncând o privire spre ecranul pe care prinsese viață un sms. Am rămas împietrit. Mesajul suna cam așa : ” Dragostea mea, ce e cu tine? De ce nu vrei să mai vorbim?”. Nu, trebuie să fie o greșeală! mi-am zis, împingând mobilul cât mai departe de mine. Nu are cum să fie un mesaj pentru Iulia mea.. Am încercat să ațipesc la loc. Un gând însă nu-mi dădea pace. M-am întins și am luat din nou telefonul în mână. L-am deschis, după două încercări nereușite de PIN . Iulia nu era o persoană dibace în a ascunde ceva: PIN-ul era anul în care ne-am cunoscut…Ceea ce a urmat, a însemnat moartea iubirii noastre. Dintr-o mare de mesaje rămase fără răspuns, am dedus că Iulia mea avea pe cineva. Cu care avea o relație mai mult decât apropiată. Cu care se vedea. Alături de care trăise destule momente speciale.. Am privit-o pe soția mea, pe adorata mea, mi-am privit sufletul -pereche, întinsă tăcută de-a lungul hotarului dintre viață și moarte, și brusc…nu mi-am mai găsit locul. Eram atât de distrus, încât o invidiam pe soția mea că nu simte nimic și că nu mai știe de ea și nici de cei din jur. Aș fi făcut în orice clipă schimb cu ea…

….Iulia și-a revenit în două săptămâni, grație extraordinarilor medici de la Urgență. M-au asigurat că Iulia își va reveni perfect, că nu va rămâne cu sechele. În ziua în care mi-a adresat primul zâmbet, eu însă am plecat. Am plecat, fără nicio explicație, cu un suflet greu cât un munte și cu o mare de lacrimi, spălându-mi interiorul. Am trecut pe acasă, mi-am pus câteva lucruri într-o valiză, am încărcat ficusul în portbagaj și am plecat unde am văzut cu ochii..
imageCu Iulia nu am mai vorbit niciodată de atunci. Nu am căutat-o nici eu, și nici ea nu a părut dornică să mă vadă. Am aflat de la niște cunoștințe comune că s-a mutat în alt oraș și că are o relație cu un bărbat însurat.. Îmi impun, în fiecare zi, să nu mă mai gândesc la ea, și nu reușesc. Dar nu au trecut decât 10 ani. Fix astăzi. Cei din jur îmi tot spun că timpul vindecă rănile. Așa o fi. Probabil că mai trebuie să aștept. Și voi aștepta. Ficusul nostru îmi va ține de urât…

Ștefan M., București

 

Surse foto: pheopic.ru, vk.com, stihi.ru, ruinformer.com, emogrados.ru

Publicitate