Bombăneală inspirată
Una dintre recentele „Bombăneli ale Marinei” m-a făcut să mă gândesc la eventuala scrisoare de adio pe care aș putea să i-o scriu unui eventual iubit, în cazul unei eventuale pierderi.
Poate aș începe prin a scrie multe cuvinte, cum obișnuiesc, și apoi m-aș pierde din cauza amintirilor în cerneala stiloului și probabil aș încheia prea brusc și sec, sau, în cel mai bun caz, cineva ar plânge la sfârșitul rândurilor. 
Contrastul meu specific nu mă ajută prea mult, ori sunt dulce și siropoasă ori furioasă și a dracu’ – cum imi zicea un prieten. Când eram mică credeam cu adevărat în „Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”; acum, cred că e o minune să trăiesti FERICIT alături de cineva indiferent cât ar dura. Nu suntem generația „The Notebook” sau „Sweet November” dar, atât timp cât iubim, fie și doar o lună, putem să ne consideram Rose și Jack (Titanic).
Să revenim la scrisoare… „Știu că am fost mereu pe primul loc. Știu că ai da timpul înapoi ca să fim împreună și mai știu că ai înșela-o cu mine (oricine ar fi „ea”) dacă eu aș vrea asta. Știu că m-ai iubit și poate încă o faci pentru că doar un mesaj ar fi de-ajuns și ai veni la mine pe fugă. Știu că am fost prima ta iubire și oricât ai nega în fața celorlalți încă te topești când îmi auzi vocea. Știu că îți vei aminti de mine când te vei uita la poza de pe birou cu noi doi și, probabil, într-un moment de durere o vei arunca dar îți va părea rau și apoi o vei pune la loc, când vei auzi la radio melodiile enervante pe care le fredonam non stop dar care îți plăceau și ție sau când te vei plimba prin locurile în care ne opream din 10 în 10 centimetrii pentru un pupic. Atunci și în alte zeci de momente știu că vei suferi și probabil îți vor curge câteva lacrimi ca în zilele în care încă mai aveai dreptul la a doua șansă și ai fi făcut orice ca să o primești. Îmi pare rău ca m-ai iubit prea mult și că îți este greu să mă uiți, îmi pare rau că puneam prea mult curry în orice mâncare și că eram obsedată de felul în care te îmbraci. Îmi pare 
rău că vei ajunge să îți dorești să mănânci doar curry, numai ca eu să fiu lângă tine. Îmi pare rău că ne-am întâlnit acum, poate peste câțiva ani ar fi fost totul altfel. Dar nu regret nimic pentru că atunci când te-am avut, doar de tine aveam nevoie. A fost frumos să găsesc în tine părți care îmi aparțin și să avem dialoguri așa frumoase, numai din priviri, dar acum… Am nevoie de un monolog.”
Acum, mă întreb, scriind aceste rânduri dacă e doar o scrisoare ipotetică sau adevărată.
P.S. „Iubitule, știu că știi că nu mă vei uita, oricât ai încerca, dar mai vreau să știi că nimeni nu ar putea-o face, stai liniștit.”
XOXO,
R.S.
Comentează