Ea și El Ultimul romantic

Invidii

N-am înțeles niciodată oamenii invidioși. Nu cunosc acest sentiment și chiar n-o fac acum pe-a sfântul venit de pe munții plini cu altceva în afara virtuților. Nu știu cum e să fii invidios. Uneori mi-aș dori, pentru că așa aș reuși să înțeleg imaginea celor care gândesc că-i moral și puternic să distrugi poveștile altora despre frumos. Dacă eu nu pot, de ce să-mi pese de cine poate? Dacă eu am rămas departe, pasu-mi fiind lent și lipsit de determinare, de ce să fac tot posibilul să fur startul și să invidiez capacitatea altuia de a ajunge la final cu fruntea sus?

Nici nu știu cum aș putea defini invidia, dar în schimb pot spune că-s mici, pitici, infimi cei ce simt asta și chiar n-au șanse la a descoperi frumosul, beznă rău fiind în mintea și-n inima lor. Mânați în războaie inutile, invidioșii, din vanitate cred, vor să epateze, uitând să se uite atent și rațional la ei. Nu mai reușeșc să conștientizeze că nimeni nu-i perfect. De fapt, aici e esența. Poți comenta pe cineva, cu asumare, atunci când tu nu ești ca el, când știi imaculat complet dosarul tău și când lumina cerului tău strălucește prin discreție și culoare, chiar dacă nimeni, dar nimeni nu-i perfect pe lumea aceasta temperamentală.

Vanitatea asta de-a acapara cu tot dinadinsul universul tău și-al altora e mai mult o slăbiciune. Oamenii se tem de propria ratare și-atunci încearcă să adune luminile altora, într-un necunoscut mister de-a cum ar fi dac-ar fi. Invidia, ura aceasta fără sens, nu face altceva decât să stingă mai repede curajul. Și îi arată extrem de slabi de toți cei care o simt și o pun, fără prea multă minte, în aplicare!

Oamenii nu mai știu cum să-și vadă de propria trăire. Nu-și găsesc sufletul și-aleargă nebuni, într-un maraton complet, fără cale de întoarcere. Lovesc mult în cursa aceasta. Incearcă să limiteze și vor cu tot dinadinsul să scurteze lunga linie de reușită. Oamenii trebuie să se iubească, nu să încerce în fiecare clipă să ducă războaiele altora. Și sincer, dar sincer, nu poți susține cauze pe care nu le cunoști sau nu le aplici! Nu poți impune, cu mârșăvie, moralitatea, când întreaga ta ogradă e plină cu deșeuri care încep, la un anumit moment fatidic, să miroasă!

Eu unul, dintre multitudinea de lupte implacabile, am ales-o într-adevăr pe cea mai grea. Ar fi oarecum injust să-mi caut acum scuze. Ar putea totuși să mă acuze de subiectivism si aservire, cei ce simt că a avea curaj e doar o acțiune de nuanță. Da, am curaj să fiu eu, fix cum vreau, fără omisiuni, fără a încerca să joc roluri, fără invidii, fără a lovi pe cine nu merită!

Curajul meu, acela de a trasa o linie a fondului, despărțită de formă, e fără doar și poate, un act de bravură. Unul care mă scoate la limanul luptei, ca învingător, dintr-o dispută fără noimă, dusă între cei ce nu au și nu simt, dar lovesc, și cei ce nu lovesc, indiferent de au ori de simt.

Nu îmi imaginez cum aș putea vreodată răsplăti un zâmbet, dar știu că de cele mai multe ori, acesta se mulțumește cu tresărirea. Nu vreau să știu ce răsplată mi-ar cere, fără să aibă neapărat nevoie de ea, curajul meu. Știu doar, că făr’ de el, în lumea milei și-a uimirii, nu mi-aș menține flacăra.

Dincolo de toate trăirile și inhibițiile permanente, de ce simt și de ce îmi propun să simt, de puterea desfășurată în mine – o introducere în suprema enigmă a ceea ce efectiv însemn – mă pot defini ca fiind o entitate marcată de complexitatea simplității, prin simțămintele și aspirațiile desăvârșite de înalt, prin lumina unei obsesii mărturisite și prin eliminarea barierelor proprii. Nu te poți simți mai împlinit decât atunci când dăruiești. Orice. Valorează, în economia precară a existenței, la fel de mult ca orice alt folos de ordin material ori spiritual, completând pe deplin sensul tău. Dăruiește-te corect, rațional, adevărat, fără invidii, pe tine!

Etichete

Comentează

Click aici pentru a spune ceva frumos

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.