Poate ceea ce-o să spun aici, nu va plăcea tuturor. Sau poate ne va pune pe gânduri, îndemnându-ne să ne întrebăm dacă suntem, oare, întotdeauna suficient de atenți cu cei dragi din jur. Căci nu puține sunt situațiile în care ne purtăm nedrept taman cu cei pe care-i iubim cel mai mult…
Am parcurs , iată, și tristul episod al morții mamei Zina, după ani în care orice om cât de cât înțelept, analizându-i agonia, nu se poate să nu se fi gândit la adevărata valoare a vieții, la faptul că o existență spumoasă și spectaculoasă nu-ți garantează bătrâneți confortabile si înconjurate de cei mulți, care în tinerețe, te-au adulat..
Zilele acestea au fost încărcate de tristețe, mai cu seamă pentru cei care au cunoscut-o pe Zina Dumitrescu. Mă număr și eu printre ei, ba chiar aș ocupa un loc mai în față. Dar, vă mărturisesc, aproape că mă hotărâsem, în sinea mea, nici să nu merg la înmormântare : pe deoparte, uram anticipat circul în care presa ar fi transformat acest eveniment trist, pe de altă parte, o vroiam pe Zina, în memoria mea, așa cum am știut-o : vie, exuberantă, stând mereu pe un butoi cu energie, de unde ne împrumuta și nouă, în scurtele răgazuri în care viața ne aducea împreună.
N-a fost să mai fie însă înmormântare și frământările mele s-au rezolvat de la sine…
M-am întrebat și eu, la fel ca toți ceilalți, ce-o fi fost în capul fiului său, Cătălin. Am citit pe net și am ascultat la televizor tot soiul de caracterizări, făcute de unul și de altul baiatului Zinei : ba că e un netrebnic, ba că e lipsit de milă, ba că e un ticălos, si, în final, că el este vinovat de moartea mamei sale. Poate că e așa. Dar spiritul meu justițiar mă îndeamnă întotdeauna să caut și alte explicații. Pentru că , în viață, lucrurile nu sunt niciodată așa cum par a fi.
Departe de mine gândul să mă transform în avocat al diavolului. Ca mamă care a crescut doi copii și a făcut totul pentru ei, nu accept varianta de a muri singură. Desigur, psihologii noilor vremuri ne învață să nu gândim egoist : nu ne aducem pe lume copiii în ideea de a ne procura niște infirmiere, la bătrânețe. De acord, însă cer copiilor planetei elementarul gest de a nu-și lăsa părinții să moară singuri.
…Iar acum dau timpul înapoi. Cu aproape 30 de ani, când mama Zina venea, joi de joi, la “Ceaiul de la ora 5”, pentru a-și prezenta rubrica de modă. Prietenia noastră nu a durat doar cele 10 minute ale intervenției sale live. Ea s-a clădit în culise, la repetiții, în deplasările pe care “Ceaiul..” le făcea prin țară, în întâmplările mondene în care mă intersectam cu Zina, în lungile noaste dialoguri telefonice. La un moment dat, ajunsesem să știu despre Zina lucruri pe care puțină lume avea voie să le știe. Știam despre calvarul primei sale căsnicii, știam despre Cătalin, știam chiar și despre iubirile ei secrete ( nu mă năpădiți, dragi jurnaliști, pentru că le-am “uitat” in secunda în care Zina m-a rugat să le păstrez doar pentru mine).
Când am cunoscut-o pe Zina eram deja mamă. Fetița mea era mică-mică, baiatul Zinei era deja adolescent, se amesteca deseori printre manechinele care prezentau săptămânal moda, în emisiunea mea. Era chipeș, aducea cu Elvis Presley și specula puțin această asemanare. Zina părea a fi mândră de el, deși relația lor mi-a părut întotdeauna destul de rece. Parcă o fracturase cineva, în trecut, iar atunci, de dragul aparențelor, se străduiau s-o țină vie. Și mă mai frapase un lucru : Zina îl prezenta mereu pe Catălin ( ce ironie a sorții, tot Cătălin! )Botezatu – si nu se sfia s-o facă și public – ca fiind “băiatul meu”. E știută relația lor extraordinară și de admirat.
Nu odată l-am surprins pe Cătălinul Zinei – cel oficial – uitându-se la celălalt cu o privire nu foarte prietenoasă. Un amestec de ură, parcă, și adâncă tristețe, dacă stau acum să analizez. Pe atunci doar mă gandeam , rudimentar :
“Ce chestie, pe amandoi îi cheamă Cătălin, iar Zina pare să-l iubească mai mult pe cel care nu e al ei! ”.
…Am doi copii și, la începuturi, nu de puține ori am observat gesturi de invidie ale celui mare, la adresa celui mic, care, mult mai mic fiind, primea, probabil, o doza de atenție sporită. Este o situație care mamelor de doi copii le este binecunoscută. Dar erau frați, creșteau sub același acoperis și, crescând lucrurile s-au rezolvat de la sine.
Si atunci mă întreb : ce-o fi fost în sufletul lui Cătălin Negreanu, văzând cum mama sa îl înfășoară în dragostea, atenția și grija sa, pe acel băiat “străin”, de aceeași vârstă cu al ei natural, dar cu care nu are nicio legătură de sânge, reducându-i , până la urmă, adevăratului său fiu din cota de iubire și atenție. Peste această frustrare, acumulată în timp, cu siguranță s-a suprapus cea a absenței mamei de lângă tine, atunci cand ai cea mai mare nevoie de ea. Este handicapul cu care cresc toti copii persoanelor publice, ai acelor părinți care nu aparțin numai familiei lor, ci întregii societăți. Devii, la un moment daat, un “bun public”, ajungand să nu-ți mai aparții nici măcar ție, darămite celor dragi. Și copilul trebuie să te împartă cu cei mulți, neînțelegând de ce “mama nu e numai a lui”. O greșită gestionare a celebrității poate aduce mai târziu mamele, în situații odioase…
Anii au trecut. Catălin Negreanu a crescut, așa cum a crescut : cu o mamă celebră, care cu siguranța l-a iubit foarte mult, dar care nu a avut prea mult timp să i-o arate, pentru că a trebuit sa fie mereu în altă parte. Și a mai crescut cu imaginea acelui “Cătălin”, “frate vitreg”, care era mereu în umbra mamei sale, numind-o peste tot, demonstrativ, “mama Zina”… Probabil că, esuată într-o singurătate nemeritată, Zina și-a constientizat, mult prea târziu, greșelile vieții. Cine nu le face?-vă întreb.
Un psiholog va ști să descifreze mult mai corect sufletul lui Cătălin. Care Cătălin nu are – să fiu bine înțeleasă – nici în aceste condiții, circumstanțe atenuante depline. Înțelepciunea vârstei trebuie să te învețe ca, în situații critice, să treci peste anumite lucruri ale Trecutului. Da, știu, se spune că “ierți, dar nu uiți”. Cred că asta a făcut Cătalin. Și din păcate i-a aplicat proverbul tocmai cele ce l-a adus pe lume…
…Iar legat de ultimul său gest, cel al momentului strict al înmormântării (care i-a adus și oprobiul public decisiv), ma tem că, în acele momente, Cătălin a gândit așa : “ Măcar moartă, mama va fi a mea. Căci toată viața VOI mi-ați confiscat-o!”…
Rubrică oferită de
Nu fac de obicei comentarii la site-uri legate de viata mondena a diverselor personaje ce se perinda pe „sticla”.Nu o cunosc personal pe „Mama Zina”(era cat pe ce sa zic „Omida”!) si nici mediul in care a devenit „celebra”nu m-a interesat.Il cunosc insa pe Catalin Negreanu.Chiar nu s-a intrebat nimeni dintre comentatori de ce fiul doamnei Dumitrescu poarta numele de Negreanu?! A fost un copil si un tanar superb,bine crescut ,manierat,extrem de inteligent ,vorbitor la perfectie al limbii engleze si a altor limbi straine,interesat de fenomenele culturale romanesti si americane.Toate aceste aptitudini, insa, nu s-au dezvoltat datorita educatiei si grijii materne ci a unui unchi (fratele tatalui sau) care s-a ocupat de cresterea copilului nedorit de „vedeta toalelor”.Nu-i nimic mai pretios pentru un copil decat dragostea materna, iar lipsa ei duce la traume pe termen lung.Nu-i nimic de condamnat in atitudinea lui Catalin ,nici macar hotararea de a o incinera pe mama.Poate (cu siguranta) nu este crestin ortodox caci cine sa-i deschida” Calea Imparatiei” daca mama nu a avut asemenea preocupari spirituale? Fie ca pentru pacea lui sufleteasca s-o ierte pe cea care l-a adus pe lume pentru toate ratacirile si pacatele ei !
Sa nu dam verdicte…nimeni nu stie ce este in inima fiului ei. Aici, in State, multi isi duc parintii in ” nursing homes”, nu e nicio rusine, ba din contra, este o dovada ca iti pasa de ei. Multi muncesc mult si nu au timp sa se ocupe de parintii batrani si bolnavi. Sunt sigur ca fiule ei a iubit- o – in felul lui, nu toti iubim la fel. Pacat totusi ca se scrie atat de mut doar dupa ce persoana in cauza nu mai este….
E mai complicat …
Fiul Zinei, Catalin considera ca nu i apreciat de mama sa, asa cum credea el. Mama sa parea ca apreciaza alti tineri mai mult decat ar fi trebuit. Desigur ca,.mama sa isi iubea copilul si sigur avea multe asteptari de la el si probabil pentru impulsionare il tot dadea de exemplu pe C Botezatu si pe alti tineri.
Cand suntem tineri ne dorim ca puii nostri sa fie daca se poate perfecti. Daca suntem si perfectionisti cautam sa tot ii comparam cu alt copil. Gresit, copilul nostru sufera si ne condamna. Astfel ajungem ca propriul copil sa ne urasca, chiar daca este adult. Sigur ca gestul fiului nu are justificare pentru un om intelept si intelegator. Pacat !
Dumnezeu s o ierte si sa i odihneasca sufletul !
La fel gandesc si eu,a luat-o sa fie numai a lui.A fost toată viața a altora…
Cred ca toata viata a dorit
dragostea mamei sale.
Acum a fost doar a lui!!
Aveți perfecta dreptate Cum îl descrieți pe fiul Zinei ! Au greșit amândoi ,dr ea c a mama trebuia sa conștientizeze ca nu era ceva normal intre ei !