Nu e prima oară când mă aflu printre bătrâneii de la Căminele Affinity. Nu le voi spune niciodată acestora din urmă “azile”, pentru că vreau să spulber stigma ce învăluie acest cuvânt greu de dus în suflet. La Affinity nu vezi tristețe, decât poate pe cea aferentă vârstei din buletin și din depărtării de cei dragi. În rest, bunicii de aici sunt îngrijiți mai bine poate decât ar fi făcut-o cei cărora le-au dat viață…
Vin aici deseori, spuneam, în virtutea unei prietenii pe care am legat-o cu ceva anișori în urmă, cu echipa minunată de “zâne și zâni” ce gestionează cel mai complicat tronson al vieții unor bătrânei, pentru care au devenit “ultima șansă la fericire”.
Desigur, ceea ce fac eu pentru ei se încadrează perfect în meseria mea, nu ridică probleme, nu presupune eforturi mai mari decât cele investite în alte proiecte similare dar cu ceva mai multă tinerețe în ele. Însă vă spun cu mâna pe inimă, cele câteva ore pe care le petrec în căminele Affinity – de regulă de sarbători ( Craciun, Paști, 8 martie etc) – au pentru mine încărcătura unui munte de emoții. Sunt emoțiile întâlnirii cu vârsta senectuții, a înțelepciunii, a drumului fără întoarcere, a exterienței de viață, a nostalgiilor, poate a regretelor, vârsta recapitulărilor finale și, mai ales, a speranței și , de ce nu, a ambiției de a trăi frumos pâna la capăt ; iar emoția adunată a acestor întâlniri este copleșitoare. Ieri am retrăit-o și vă mărturisesc cu mâna pe inimă că NU, nu organizarea în detaliu a micuței sărbători de Crăciun dorită de gazde mi-a părut a fi copleșitoare, ci mai cu seamă interacțiunea cu cei de acolo, în timpul și înainte de eveniment. Multă vreme după ce am părăsit fiecare din cele doua centre, ochii aceia atât de speciali m-au urmărit îndelung, în drumul meu spre casă. Am citit în ei, în timp ce le mângaiam mâinile marcate și ele de trecerea anilor, atâtea sentimente amestecate, atâtea trăiri ascunse, atâta bucurie, amestecată cu lacrimă. Oscilația aceasta între “a fi fericit că ți-e bine și ești îngrijit cum poate n-ai fi visat” și durerea de a nu fi aproape de cei cărora le-ai dat viață sau alături de care ți-ai trăit-o pe a ta, este, cred, una dintre cele mai grele poveri pe care le poate duce sufletul unui om.
…Am întâlnit-o , printre bunicuții de ieri, pe văduva marelui tenor Ludovic Spiess, unul dintre cei mai străluciți artiști ai României și pe care anii ‘90 mi l-au adus frecvent în platoul “Ceaiului de la ora 5”. I-am suspectat doamnei Speiss limpezimea ochilor albastri, ca fiind rezultatul nu puținelor lacrimi pe care, pe furiș, le slobozește în pernă, cu gandul la anii tinereții, la minunatul său soț și la fiica, stabilită departe de țară și de mama ei. “- A vrut să mă ia la ea în repetate rânduri – a simțit nevoia să-mi spună, scuzându-se parcă, doamna cu chip bland – însă eu refuz cu strășnicie : AICI este locul unde vreau să mor : în țara mea! In plus, de ce să ajung o povară pentru copila mea? Aici sunt atât de bine îngrijită!…”
Povești nespuse poate niciodată mi-au fost șoptite și ieri, ca și rândurile trecute, la întâlnirea cu seniorii de la Affinity. Poate că e și ceva “deformație profesională” în asta : oamenii își deschid sufletul în fața mea, cunoscandu-mă de atâta vreme și percepându-mă ca pe cineva apropiat lor, chiar dacă ne vedem pentru prima oară față-n față. Poveștile lor m-au înfiorat. Nu că ar fi fost neapărat dramatice sau măcar triste. Nu, pur și simplu am avut revelația “mărunțimii” noastre pe pământ, am redevenit conștientă, pentru un moment, de cât de trecător este totul și cât de mare ne este greșeala – deloc conștientizată – de a nu ne bucura, în fiecare zi, fără contenire, de lucrurile frumoase din viața noastră, de viața însăși, atâta timp cât ea este încă lipsită de marile poveri ale batrâneții…
Înfășurată în emoțiile acumulate ieri în căminele de poveste de la Affinity am ajuns seara acasă și, după ce mi-am pus la loc vizibil în sufragerie, uriașul buchet de flori primit de la Dragoș Iamandoiu, am fugit la Facebook, căruia i-am încredințat gândul pe care am simțit nevoia să-l transmit tuturor, în aceste vremuri frământate. Cu el voi încheia și acest editorial, publicat între două Crăciunuri – cel de ieri, de la Affinity și cel pe care calendarele ni-l vor indica, în curând…
“Celor care se cred buricul pământului și au senzația că toți cei din jur sunt insignifianți și demni de disprețul lor, celor care se cred veșnici, infailibili și de neînlăturat, celor care au convingerea că vor fi mereu tineri, frumoși, în putere și strălucitori, celor care cred că nimic nu li se poate întâmpla, că nimic nu va fi clintit din viața lor, că vor fi mereu pe cai mari și vor putea conduce lumea după cum vor ei, celor cărora nu le pasă decât de ei, de binele lor și de soarele din casa lor, tuturor acestor inși – atât de mulți, supărător de mulți – le recomand să petreacă măcar cateva ore într-un cămin de bătrâni. Chiar și într-unul de lux, în care totul strălucește a curățenie, iar personalul nu e alcătuit din oameni, ci din zâne bune. Va fi, pentru fiecare din ei, o lecție de viață, o lecție usturătoare, din care vor învăța că pe nimeni timpul nu iartă, că până și cei mai atrăgători tineri de altădată – bărbați fermecători și femei răvășitor de frumoase – vor sfâși brăzdați de riduri, chinuiți de beteșuguri, încovoiați de ani, sprijiniți în baston sau țintuiți în scaune rulante. Îi veți vedea blanzi și neputincioși, învăluind în uitare vremurile de altădată , în care erau brilianți, puternici, de neînfrânt, convinși pană-n adancul sufletului că ei vor fi veșnici și că lor oglinzile le vor arăta mereu aceleași chipuri…
O mare bucurie si o mare emoție am străbătut astăzi, la două din centrele AFFINITY, întâlnindu-mă cu cateva sute de bunicuți și bunicuțe și oferindu-le o mică bucurie în ajun de sărbători. Și iată cum, grație unor artiști minunați, Crăciunul a bătut și la ușa unor bătrânei cu nea în păr și lacrimi in suflet…”
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : NATURALIS CITRA MAG B6
Comentează