Nu voi scrie mult, pentru că lucrurile prea adânci plictisesc creierele prea odihnite.
Și n-aș fi scris deloc, pentru că rândurile astea nu au prea mulți sorți de izbândă. Cel mult vor enerva câțiva inși – pe cei ce se vor simți cu musca pe căciulă; dar nu-i vor clinti din încăpătânarea lor de a-și urma bezmeticul parcurs prin Universul Răului.
Dar scriu, totuși, râdurile acestea, pentru a da unui om cu adevărat bun, semnalul că nu e singur, că lupta pe care o duce și rezistența pe care i-o opune, de atâta vreme, Răului, nu este zadarnică. Și că noi, cei din jur, chiar dacă îngroșăm numitorul comun al neputinței ( unii – și pe cel al lașității) putem fi, da, acea mămăligă românească rușinos de inertă, dar care , la un moment dat va exploda. Poate și de la scânteia acestui om, care se luptă acum cu morile de vânt. Doar că vântul e crivăț de-a dreptul, suflă din zări neprielnice, riscând sa ia morile cu totul și să le arunce în prăpastia pe marginea căreia își mai rotesc încă, cu ultimele puteri, roțile obosite…
O bună prietenă se luptă cu Sistemul. Este nu numai bună, ci și un om deosebit, integru, prefect construit pentru o lume, care din păcate nu există. O lume iluzorie, în care lucrurile înaintează lin și frumos, pe luciul unor legi corecte, care se aplică tuturor și rânduiesc totul pe un făgaș al succesului. Lumea pentru care este ea , prietena mea construită, este o lume în care oamenii care pot și știu, îi conduc cu înțelepciune și dragoste pe cei mulți. În care reperele sunt cinstea , corectitudinea, profesionalismul. În care compromisul și minciuna, ura și dezbinarea sunt “valori” uitate în cărțile de istorie. O lume care să-i merite pe cei bun și să-i țină departe pe cei ce nu știu să iubească, nu știu să respecte, nu stiu sa ajute, nu știu nici măcar să-și merite scaunele pe care le ocupă. Pentru o astfel de lume a fost proiectată de Doamne-Doamne prietena mea. Și i-a mai dat Doamne-Doamne o conștiință trează și un curaj aproape inconștient. Și tot Doamne -Doamne a înconjurat-o de o pădure de semnale de alarmă, îndemnând-o să le tragă vârtos atunci când cei din jur o iau razna și răsucesc cu susul în jos viețile semenilor săi.
Sunt daruri divine, da, dar cată suferința produc celui ce le are și câte bătăi de cap celor vizați de ele. Și atunci aceștia din urmă se răzvrătesc, văzându-și amenințată bula de confort, fotoliul, binele personal . Caci cum cutează un biet oștean într-o armată cu atâția comandanți, să ridice glasul, să îndrepte degetul asupra Împăratului, strigand că acesta “e gol”?!? Va trebui să plătească!…
Scriu aceste randuri ca reazem pentru o bună prietenă, pe care, cu jumătate de gură încerc s-o conving – deși am trecut la rându-mi prin bătălii similare, în care continui să cred – că, din nefericire, lupta cu Sistemul, oricât de dreaptă n-ar fi, rareori duce la izbândă. Si că mai importanți sunt sănătatea și prietenii, așa puțini câți mai ramân ei, după declanșarea unor astfel de războaie.
Eu știu că prietena mea va continua să fie o luptătoare , o înțeleg, o susțin și o admir, căci, așa cum spunea Nicolae Steinhardt, “Biruința nu-i obligatorie. Obligatorie e lupta”
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : ALIAȚII DIGESTIEI
Comentează