Editoriale

Ai ajuns la liman? Există mereu un “va urma”! 

 

 

Viețile noastre sunt aidoma unui program pe calculator. Unul foarte scurt, din păcate. Suntem setați aproximativ la fel : ne naștem, ne căsătorim, facem copii. Mergem la școală, apoi la serviciu. În rest, alte mărunțisuri, care nu contează. După cam 40 de ani, le-am cam bifat pe toate. Cu alte cuvinte, putem spune că “programul e îndeplinit”. Și fiecare dintre noi, sub o forma sau alta, suntem vizitați de următoarea întrebare : “ Și, mai departe?…” Cu alte cuvinte, nimeni nu vrea să încremenească în această matrice. Ne dorim, în fiecare moment, să ne continuăm drumul, să găsim ceva nou, să experimentăm alte “adrenaline”. 

    Până mai deunăzi – hai să zicem, până acum cam o sută de ani  – această “schemă de viață” ne era tuturor extrem de suficientă. Parcurgeam conștiincioși  pașii de mai sus și…depuneam armele, așteptând pensia, nepoții, jocul de table în fața blocului și episoadele de zacuscă “home-made”, produsă pentru întregul familion. Acum nimeni dintre noi nu se mai mulțumește cu așa puțin. Și asta nu înseamnă deloc că durata de viață a crescut. Nu, de trăit, trăim tot cam atât. Doar că limitele existenței noastre s-au dilatat, avem impresia că trăim “mult mai repede”. Sau, hai să zicem, mai intens.  Înainte, pentru a face un anume lucru, aveam nevoie de o lună. Sau un an. Acum, dacă suntem dibaci, într-o zi am dovedit problema. Câte trei săptămâni așteptam, în copilărie, scrisorile de la prietenii mei de peste hotare. Acum…pun mâna pe skype și ne trezim pe loc față-n față, amuzându-ne de anii care au trecut peste noi. 

Totul se întâmplă mult mai repede astăzi. Ca în filmele acelea comice, în care acțiunile personajelor erau date “pe repede înainte”. Doar că ceea ce trăim, nu e întotdeauna comic. Ba, uneori e chiar grav. 

Una peste alta, povestea aceea cu “secolul vitezei”, despre care vorbeam încă de prin școală,  s-a adeverit întru totul. E o grabă generală în viețile noastre : ne înțelegem pe loc, fără prea multe tratative, semnăm documente și facem plăți online, învățăm de pe o zi pe alta lucruri pe care nu credeam să le stăpânim vreodată, călătorim în toate direcțiile cu viteza vântului,  comunicăm , de vrem, cu întreaga planetă, de la stanga la dreapta și de sus în jos, ne perfecționăm continuu ( eu, cea de azi, nu mai am nicio legătură cu mine, cea de ieri!). În consecință, ne îndeplinim programul acela standard, cumva… “înainte de termen” . Și iată cum acea întrebare “Și..mai departe?..” capătă deodată o importanță uriașă, aprope strategică. Pentru că, în permanență, ne așteptăm să mai urmeze ceva…

      Întrega noastră viață este o pendulare între obiectivele pe care ni le propunem. De la unul la altul. Am bifat ceva, trecem la următorul. Și, cum spuneam, pe la 40-50 de ani, constatăm că principalele obiective sunt mai toate îndeplinite : am terminat o facultate, avem un job bun, nevastă, copii, o oarecare bunăstare. Nu zice nimeni că a fost ușor :  tragem după noi un șir întreg de greșeli dar și succese, pe care ne-am clădit noi, cei de astăzi. Și, deodată, după ce cam toate au fost bifate, apare marea dilemă : “Și…mai departe?..” . Teoretic, mai departe facem “ce vor mușchii noștri”. Mari obiective nu prea mai avem. Eventual, să ne vedem copiii pe la casele lor. Dar astea nu mai sunt obiectivele lor, sunt ale lor. Cei din jur ne “liniștesc” : “Gata, ți-ai făcut datoria! Acum poți trăi pentru tine!” Hahaha! Nu cădeți în capcana acestei fraze! În realitate, ea înseamnă “Gata, viața ta nu mai interesează pe nimeni!”. Ușor, ușor, ne strecurăm, inconștient,  în conul de umbră care ne izolează de viața efervescentă și doldora de provocări,  pe care am avut-o până acum. Nu vă spun, câți cunoscuți de-ai mei mi-au plâns pe umăr , văitându-se că viața lor nu mai are gust, că le e dor de niscaiva adrenalină, că…nu mai știu încotro s-o ia..Vă miră? Nu cred…Explicația acestor angoase este simplă : în jur sunt atâtea posibilități, lumea s-a diversificat atât de puternic, provocările sunt abracadabrante…iar noi.. ne-am cam îndeplinit obiectivele principale. Cele din “programul de calculator” pe care ne-am setat. 

Și atunci intră în acțiune acele două cuvinte miraculoase, pe care le stim încă de mici, din serialele preferate de la televizor : “VA URMA”! Acest verb, atât de simplu în esență, are o forță de nebănuit. El ne ajută să ieșim din prăpăstii, să depășim situații-limită ce ne par a fi “capăt de drum”, să trecem peste propriile greșeli, avântându-ne spre noi orizonturi. Rostiți, în gând, aceste doua cuvinte și, veți vedea, vântul va reîncepe să sufle în pânzele corăbiilor voastre. Vă veți simți puternici, siguri pe voi,  motivați pentru a vă continua drumul. Căci drumul vostru nu s-a sfârșit, mai aveți încă multe de spus! “Programul inițial” a devenit mult prea strâmt pentru fiecare, iar la 40-50 de ani avem încă toată viața înaintea noastră, e loc de destule noi începuturi. Și e chiar incitant ca, știind că “obiectivele principale” au fost bifate ( job, familie, casă, mașină), să te poți focusa pe ceva nou, ceva care să te motiveze și să te facă să simți, din nou, că trăiești!  

1 comentariu

Click aici pentru a spune ceva frumos

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.