Editoriale

De ce mi-e frică, nu scap!

Azi m-am hotărât să vă vorbesc despre una din fricile mele. Se spune că, vorbind despre ceea ce te îngrozește, vei fi mai puțin apăsat de teama respectivă. Știu că nu sunt singura posesoare a unei astfel de frici și că mulți dintre voi mă veți înțelege, așa că vă mărturisesc deschis că mă sperie al naibii de tare tot ce apare nou, în materie de IT. Oi fi intrat în “era babelor” tot ce e posibil, cert e însă că mă simt complexată, când văd copii aproape “de țâță”, ce butonează, cu relaxare maximă, device-uri de ultimă generație, și care pe mine mă bagă în fibrilație.
Totul a început de la banalele “cum să trimit un mail?”, “cum să-i atașez o poză?” “Cum să alcătuiesc un grup de “destinatari”? Acum zic “banalele”, pe atunci mi se părea teză de doctorat! Am avut-o însă pe Dana alături ( colega mea mult mai tinerică) și am reușit să trec cu bine bariera acestui coșmar. Câteva migrene, vreo două săptămâni de nopți nedormite și…am învins!
Apoi a apărut Facebook-ul. Am fugit de el precum dracul de tămâie, găsind diverse scuze. De fapt, mi se părea atât de complicat, încât…mai bine lipsă! Am fost însă școlită și în acest sens și, drept urmare, am intrat și eu, în pasul ștrengarului, în Invincibila Armada a virtualilor prieteni.
N-are sens să vă mai spun cu câte nopți nedormite a venit la pachet site-ul “Femeide10.ro”! Mai condusesem eu, la viața mea, reviste, însă dintr-acelea “negru pe alb”, care se nășteau în tipografii cu miros de plumb, ori revista asta virtuală era deja… o altă mâncare de pește : să editezi articole, să le ilustrezi, să le încarci, să le programezi… Am făcut-o și pe asta! Acum administrarea site-ului îmi pare floare la ureche și tot Dana îmi este mâna dreaptă!
Dar uite că a venit pandemia! Și cum viețile noastre s-au răsucit la 180 de grade, m-am trezit și eu…muncind la domiciliu! Totul – de pe tabletă! Filmare, interviuri la distanță, editare ( tot la distanță, cu ajutorul unui editor profesionist!), apoi emisiunea aceasta nouă, pe care o începem mâine, împreună cu colegele mele Iuliana Marciuc, Irin Pacurariu și Liana Stanciu, alături de care m-am trezit în fața unei provocări halucinante! …Și din nou, apucă-te să înveți să filmezi – cu ecranul împărțit între noi patru, fiecare de acasă de la ea, apoi să participi la ședințe colective, și totul de pe aceeași salvatoare tabletă. Ea a devenit universul meu, legătura mea cu Lumea cea mare, cu părinții, cu colegii, cu prietenii de peste mări și țări. Numai cu Victor mă intersectez prin casă ( cand evadează și el de pe tableta lui! ) și cum îl prind “la cotitura”, cum îi torn lista mea de întrebări, legate de lumea virtuală în care uneori simt că mă scufund… Fiecare nou pas mi se pare un munte de netrecut și de fiecare dată, îmi spun în gând : “Gata, Marina! Pâna aici ți-a fost! “ …. Dar nu! Dacă mama, la cele 8 decenii ale sale, vorbește pe skype cu toată planeta și-și caută pe YouTube cântecele tinereții, eu de ce să nu pot? Am eu , oare, voie să-mi fac de râs feciorul – un redutabil IT-ist, în curând absolvent de informatică?!? Hotărât lucru, nu! Așa că, mai strângând din dinți, mai întrebând în stânga și-n dreapta, mai asudând în fața minusculului iad informatic, înghesuit în device-ul meu, încet-încet mă perfecționez. Groaza nu mai e așa de mare, o simt cum treptat se dizolvă într-o sensibilă teamă, un delicat frison, iscat atunci când mă ciocnesc de câte-un cuvânt încâlcit sau de câte-o aplicație mai sofisticată..
Dar nu mor caii când vor câinii! Și, ca să vă demonstrez că nu mă laud degeaba, vă voi arăta unul – cel mai proaspăt – dintre “exercițiile” mele de “autodepășire”! Subliniez EXERCIȚII, pentru a mă așeza, din capul locului, îndărătul unui scut, care să mă ferească de potopul criticilor voastre!
…nu de alta, dar s-ar putea să mă descurajați și să mă reîntorc..la cratiță! 😜

1 comentariu

Click aici pentru a spune ceva frumos

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  • Cred ca am fost printre primii care te-au initiat în misterele IT -ului.
    Era în noiembrie 1994, mai bine de 25 de ani deja, la Timisoara, în ajunul unei editii a Ceaiului de la ora 5, la care aveam onoarea si placerea de a fi sponsor. Sosise momentul redactarii desfasuratorului. Camera de la hotel fiind mica si incomoda, ai venit la mine la birou, însotita de nelipsita Florentina, si de o mica masina de scris portativa. Eu eram la rândul meu însotit de nelipsitul computer Macintosh si de o parte din stafful meu, înlemnit la ideea de a o vedea în carne si oase pe marea vedeta a televiziunii române.
    Ti-am oferit locul în fata computerului si ti-am spus ca ar fi mai efficient daca ai bate desfasuratorul pe tastatura sa în locul masinii de scris. Mi-ai raspuns : « Nu, ca eu nu stapânesc aparatele astea. Daca vrei, scrie tu, eu îti dictez ». Si asa am facut. Te-ai uitat la rezultat pe ecran, mi-ai cerut sa corectez câteva greseli (fara fluid corector !), apoi am imprimat în doua exemplare (fara indigo !).
    Ai luat desfasuratorul, mi-ai multumit si ai spus : « Interesanta chestia asta. Am sa ma pun sa învat si eu ».
    Sunt sigur ca azi stapânesti « chestiile” astea mult mai bine decât mine, în pofida legendarei tale modestii !

    Radu Dem