Bombănelile Marinei Editoriale

Sunt, oare, un om bun sau rău?

O neinspirată idee de a-mi manifesta compasiunea în ceea ce-o privește pe Elena Băsescu mi-a adus, pe lângă numeroase aprecieri, și o mulțime de șuturi în dos. Concluzia emitenților lor : că sunt, de fapt, o ticăloasă lipsită de milă. Concluzia mea : că n-am ajuns încă la performanța de a transmite corect ceea ce gândesc, riscând, iată, s-o dau în bară și să fiu înțeleasă taman pe dos. Pișcăturile cârcotașilor mi-a dat însă de gândit, determinându-mă să mă autoanalizez : oare sunt un om bun sau rău? Mi-ar plăcea să cred că, înainte de toate, sunt un om drept…

 

Oamenii , în general, sunt buni. Sau, mai bine zis, se nasc buni. Viața îi face răi. De aceea, lumea în asamblu – compusă, deci, din oameni deveniți răi – devine, la rându-i, rea . E mare lucru să rămâi un om bun, într-o lume rea. Să nu te molipsești de la gloată, iar pățaniile tale de peste zi, nu toate fericite, să nu te schimbe într-atât, încât nici tu să nu te mai recunoști, atunci când te privești în oglinzi…
Mă căznesc, din răsputeri să mă țin departe de acest pericol. Îmi place să cred că nu sunt un om rău și că reușesc să mă abțin să răspund cu aceeași monedă la răutățile din jur. Chiar și atunci când copiii mei decretau, pe vremuri, că aș fi ” cea mai rea mamă din lume” și în interiorul meu se prăbușeau lumi, îmi păstram convingerea că, de fapt, îmi reproșează lucruri pentru care mai târziu îmi vor mulțumi…
Mi se întâmplă destul de des să mă neliniștesc de pe urma cuvintelor poate nepotrivite și a atitudinilor poate nedrepte pe care le aleg, în situații, mai mult sau mai puțin critice. Le analizez, de fapt MĂ analizez, temându-mă mereu să nu fi greșit. Sunt destule situații în care chiar îmi descopăr vini. De multe ori, nu reușesc să mă fac înțeleasă și sunt tradusă pe dos ( cazul editorialului menționat). In rest, greșesc din nerăbdare, intoleranță, din alergie la prostia și răutatea celor din jur. În consecință, mă frământ și uneori mă condamn, așezându-mă în fața propriului pluton de execuție. Pentru că, repet, în esență, am convingerea că sunt un om bun!
Vă asigur că auto-evaluările mele sunt neiertătoare. Ele se bazează pe un principiu pe cât de simplu, pe atât de corect : ce ție nu-ți place, altuia nu-i face. Îl știu din copilărie, însă abia la maturitate am reușit să-l respect..
În mintea mea s-a dezvoltat un “chestionar” pe care-l parcurg , ori de câte ori vreau să verific dacă sunt, într-adevăr, un om bun. Și pentru că tu, dragă femeie de 10, mi-ai devenit prietenă, ți-l destăinui și ție, sugerându-ți să-i răspunzi în fiecare zi, chiar dacă în fugă și pe furiș..

Sunt , așadar, un OM BUN, dacă:

– încerc să ajut, chiar și atunci când nu mi se cere în mod explicit
– îmi provoacă procese de conștiință o vorbă nedreaptă, adresată cuiva, la nervi
– mă abțin să le răspund, cu aceeași monedă, răutăcioșilor din jur
– îmi sun, măcar o dată la două zile, bătrânii părinți, pentru a le auzi vocea, pentru a-i întreba ce le lipsește sau pentru a le mai mulțumi încă o dată, chiar și numai în gând, pentru ceea ce au făcut pentru mine
– aflându-mă la volan, încetinesc atunci când mă apropiu de o băltoacă, pentru a nu-i stropi pe cei aflați în apropiere
– mă abțin să nu râd, atunci când cineva, lângă mine, se împiedică și cade lat, pe caldarâm, când scapă din mână sacoșa plină cu ouă sau e stropit de un șofer nemernic, care nu a respectat punctul precedent
– lacrimile unui nefericit îmi iscă, la rându-mi, lacrimi
– nu-mi “torn” colegii , chiar și pe cei nesuferiți, la șefi, doar pentru a obține efemera mângâiere pe creștet a acestora din urmă
– îmi amân momentele de relaxare, pentru a sări în ajutorul celor ce au nevoie de mine

E simplu, chestionarul. Cu siguranță, incomplet. Dar e un punct de pornire. Nu trebuie printat, nici ținut în poșetă. Îl poți înghesui în minte, neuitând să-i răspunzi, zilnic, cu onestitate. De regulă, după asfințit. Iar dacă ai îndeplinit fiecare punct, înseamnă că ai mai parcurs o zi îmbrăcată în veșmintele unui om bun!