Toate lucrurile frumoase, tot ce se clădește întru dăinuire peste timpuri și timp, toate minunile lumii iau naștere în urma unui vis. Nu a celui din timpul nopții accesibil tuturor, ci acela visat cu ochii deschiși, cu sufletul preaplin de iubire.
Așa s-a născut Muzeul Pietrei, așa s-a ridicat Biserica de piatră din Livadă, închinată Maicii Domnului. Din visul frumos și „nebun” al poetului Lucian Avramescu. Din dragostea lui pentru rădăcinile strămoșești. Din prețuirea lui pentru tot ce-a avut și ce are acest popor bun și frumos. Din iubire pentru artă și oameni. Din respect pentru înaintași. Din gândul bun și încrederea că posteritatea nu va vrea să-și uite trecutul, certificatul de naștere al neamului românesc. Din toate acestea și harul divin pe care Dumnezeu îl sădește în unii oameni, poetul Lucian Avramescu a clădit acest reper cultural, în comuna natală Sângeru, din județul Prahova.
Unii l-au catalogat drept nebun. Alții i-au admirat curajul. Mulți l-au invidiat, și mult mai mulți s-au minunat și se minunează de ceea ce găsesc aici, într-o comună care unora li se pare departe de lumea civilizată. Însă, când ajung în acest loc, își dau seama de ce poetul i-a purtat întotdeauna atâta iubire, și de ce a ales să-l răsplătească la rându-i cu sinele său. Pentru că dincolo de uriașa investiție materială, există o și mai bogată investiție sufletească. Aici, în complexul muzeal de la Sângeru, Lucian Avramescu și-a investit sufletul, și-a zidit dragostea în metafore care nu se vor șterge odată cu ploaia, ci vor dăinui peste veacuri, când noi, copiii și nepoții noștri nu vom mai fi, dar ele vor rămâne. Și vor povesti despre frumos, despre trăinicia unui neam prin har și hărnicie, despre un OM.
Muzeul Pietrei, cu tot ce conține el, rămâne o altfel de carte scrisă de Lucian Avramescu. O carte la care a scris neobosit, zi și noapte, până în ultima clipă. Și la care ar mai fi adăugat multe file, dacă timpul i-ar mai fi îngăduit.
Biserica din Livadă, neîncheiată încă, e dovada că poetul, în anii de trudă la acest proiect, l-a avut în permanență pe Dumnezeu aproape. Nefiind un creștin care să practice frecvent lăcașurile sfinte și canoanele impuse, a avut însă o relație frumoasă cu Dumnezeu. I-a recunoscut atotputernicia chiar dacă, uneori, l-a „judecat” pentru îndurarea de a-și lăsa fiul răstignit. Dar, poeților li se îngăduie orice, chiar și astfel de impietăți. Ei și când se ceartă, o fac din iubire, și cu iubire. Însăși existența lor se clădește în jurul acestui cuvânt, care adună în el frumosul, candoarea și preaplinul sufletesc.
Mulți poeți visează, dar puțini ajung să și-l zidească. Poetul Lucian Avramescu a reușit!
Comentează