Bombănelile Marinei Editoriale

  “Biserica Iubirii”, de Victor Socaciu. Povestea unui cântec

 

       Victor nu era din cale-afară de religios. Asta nu înseamnă că nu credea în Dumnezeu. Își făcea cruce ori de câte ori trecea pe lângă o biserică, nu mergea însă niciodată la slujba de duminică. Dar nici  nu se dădea în lături să intre în toate lăcașurile de cult mai deosebite, care ne ieșeau în cale prin călătoriile noastre și unde,  de fiecare dată, aprindea câte o lumânare pentru cei vii, si una pentru cei morți. Dar până și cununia religioasă a acceptat-o doar la insistențele prietenului nostru drag, nea Bebe, patronul Complexului Herăstrău, și care ne-a devenit și naș.

Sărbătorile religioase obișnuiam să le petrecem în familie. Cu copiii, cu părinții mei, foarte adesea și cu ai lui, când veneau la București. De multe ori și cu familia lui Sergiu, fratele meu și mână dreaptă a lui Victor.  Încercam, pe cât posibil, să respectăm tradițiile religioase și asta mai mereu cu ajutorul celor din jur : mama era responsabilă cu cozonacii – și de Paști, și de Crăciun  ( “Vai, ce cozonaci minunați face mama Ada!” – exclama în fiecare an Victor, până când,  din cauza diabetului depistat, am rugat-o pe mama să-și mai tempereze elanul, în ceea ce privea producția de cozonaci). De pe masa noastră de familie nu lipseau ouăle roșii, pasca, preparatele de tradiționale din miel sau din porc, funcție de sărbătoare. Și zilele de “Sfinți” erau marcate cu regularitate : în neamul meu nu prea existau nume sfinte ( eu ce mă mai răsfățam, considerându-mă “Marie” și acceptand cu bucurie urările celor din jur)! În schimb pe tatăl lui Victor îl chema Ion , așa că începutul de an ne găsea mereu aproape de tata socru : ori noi la Brașov, ori el pe aici, ori, în cel mai rău caz,  auzindu-ne obligatoriu la telefon. Cu timpul, am descoperit cu surprindere că exista în calendare și un “Sfânt Victor” , așa că cei doi bărbați prețioși din locuința noastră au început să fie sărbătoriți în fiecare zi de 11 noiembrie.

 

    Multe din sărbatorile de Paști se întâmplau în casa de la Cornu. Era, oarecum, la jumătatea drumului dintre București și Brașov și ne adunam toți părinții acolo – și pe cei din București, și pe cei din Brașov – bucurandu-i cu nepoții lor si cu cele câteva zile petrecute împreună. Mai mergeam câteodată  și la Înviere, la Biserica din sat și aduceam Lumină. Mama lui Victor ținea foarte mult la acest detaliu. Mesele de Paști erau , la Cornu, o încântare, la ele “contribuind” și numeroși săteni care aveau drag de noi. Mama mea, care petrecea veri întregi, locuind cu tata și cu copiii noștri în casa de vacanță, își construise o intreagă “rețea” de prieteni locali : de la unii cumpăra ouă de țară, de la alții – miere de albine, alții o aprovizionau cu branzeturi bio, apoi erau cei care îi ajutau pe ai mei la săpat gradina, la procurat răsaduri, la reparat ceea ce se mai strica prin casă. Ori de câte ori veneam la Cornu noi, “stăpânii”, îi găseam pe ai mei în acțiune și totul în regulă : casa curată, grădina îngrijită,  instalațiile funcționale, camara plină , frigiderul – de asemenea și, mai ales, copiii bine ingrijiți, sănătoși, îmbujorați m citind cărți ( ați reținut : mama fusese profesoară!) și cu o poftă de mâncare pe care la București n-o prea ava niciunul din ei! 

Prin urmare, nu ne refuzam aproape niciodată bucuria de a petrece sărbătorile de Paști sau pe cele de iarnă, la Cornu. Am sărbătorit aici și câteva Revelioane. Iarna însă era ceva mai complicat : casa se încălzea greu și era cam friguroasă, însă magia sărbătorilor întâmplate în natură prevala, de multe ori, teama de a nu răci copiii. În curtea de la Cornu, Victor plantase în anul în care ne-am mutat acolo ( prin 1998-1999) un brăduț firav, foarte aproape de intrarea în casă. Cu timpul, brăduțul a prins avânt, devenind un brad în toată regula, numai bun de împodobit cu luminițe,  de Crăciun. Ceea ce se și întâmpla, în ultimii ai ani ai familiei noastre, la Cornu. 

Ulterior, în cele câteva vizite pe care i le-a făcut tatălui său, exclusiv la invitația acestuia, fiul meu a remarcat, printre altele,  cât de mare a crescut “bradul nostru”…

    Dar să ne întoarcem în Trecut. La un moment dat, cu ocazia unor astfel de sărbători de Paști, ce ne adunaseră pe toți împreună, Victor a compus – chiar în primul nostru an la Cornu – unul dintre cele mai frumoase cântece ale sale. Era foarte incântat că melodia “Biserica Iubirii” a fost mulți ani preferata mamei mele, care lăcrima de fiecare data când o asculta. 

Eram așadar în căsuța noastră de vacanță și țin minte că afară era cam friguț, drept care  lumea se cam adunase în jurul sobei ( la propriu , căci la început casa noastră avea și două sobe de teracotă, dintr-acelea ce încălzeau casele bătrânești de la țară) . Mamele noastre se învârteau prin bucătărie, făcând “front comun” și comunicand în limbajul comun al gospodinelor, tata Socaciu  ieșise prin curte cu Victoraș, care măsura, cu primii săi pași împiedicați, curticica din fața intrării,  Marinuș picta, în camera ei de la etaj, iar Victor juca șah cu tata – una dintre cele mai plăcute îndeletniciri ale celor doi, atunci când se întâlneau. Eu..nu mai țin minte ce făceam,  probabil scriam  ceva, căci eu numai așa mă țin minte : la tabletă sau cu un snop de foi în față! 😁 

…..La un moment  dat,  după ce cei doi șahiști au mai isprăvit o partidă ( victoriile erau alternative , pentru a evita zâzania între cei doi!),  Victor s-a retras în dormitorul nostru de la etaj, spunându-mi că are în minte o melodie pe care a compus-o mai demult , dar n-a mai cântat-o de ceva vreme și ar vrea să și-o reamintească.  În câteva clipe, de sus au început să răzbată acordurile  unui cântec pe care nu-l mai auzisem până atunci.  Seara , după ce s-a stins vânzoleala prin casă și s-au împrăștiat toți pe la televizoarele din camerele lor, mi l-a cântat. “- Ce frumooos!” – i-am zis lui Victor. Un cântec care combină iubirea de oameni cu iubirea pentru Dumnezeu! Cum de nu l-ai cântat până acum?!?” “- Va trebui să-l orchestrez și să-i dau drumul “pe piață” – a răspuns Victor, încărcat de entuziasmul meu. Curand, cântecul a fost îmbrăcat în orchestrație, devenind și mai inălțător. Victor a înregistrat o variantă solo , care a și intrat pe albumul “Lângă inimă îmi stai”, editat foarte curând.

    Dar varianta cea mai frumoasă, cred,  și mai emoționantă a piesei nu a fost cea inițială, ci a doua,  cea colectivă, imprimată cu ocazia unor sărbători de Paști ulterioare ; minunatul George Borcescu, director de producție editorială, pe atunci, la TVR,  “a dat  comanda” unui clip de sărbători, pe o piesă potrivită, pe care Televiziunea Română să-l ruleze, în zilele de Paști. Luminița Dumitrescu, prietena noastră și regizorul meu de-o viață, mi-a vorbit la telefon, țin minte,  de această “comandă” si atunci, în virtutea prieteniei noastre, i-am sugerat să asculte noua piesă a lui Victor. Lumi a ascultat-o a doua zi, la birou, ajungând la concluzia că melodia este intr-adevăr, nu numai emoționantă, dar și inspirațională, pentru ea, ca regizor, ce urma s-o traducă în imagini și simboluri. I-am relatat acasă lui Victor micuța mea “victorie” și am căzut amândoi de acord că piesa va avea un și mai mare impact, dacă interpretarea va  fi una de grup, în stilul marilor hituri colective internaționale. Am pus împreună pe hartie “distribuția”. Brainstormingul nostru a adunat unele dintre cele mai bune voci ale momentului! Victor a pus-o, țin minte,  pe Dida cap de listă, știută fiind aprecierea de care artista se bucura în sufletul celui ce o cooptase în atâtea alte producții ale sale. Totul începea și se sfârșea cu Dida și slavă Domnului că înțelepciunea mea și caracterul impecabil al artistei nu au adus vrajbă între noi, ca urmare a acestei simpatii puternice ce-l lega pe soțul meu de Dida Drăgan. Didei i-au urmat , pe lista noastră, Gabriel Corabiță, Elena Cârstea, Talisman, Monica Anghel. Plus Victor, obligatoriu. Soțul meu a făcut un decupaj muzical și impreună i-am sunat pe cei “nominalizați”, propunându-le colaborarea. Niciunul nu a zis NU!  Nici măcar nu au cerut să asculte melodia : numele lui Victor era o garanție a calității, iar cu mine colaboraseră în repetate rânduri la TVR și îmi cunoșteau seriozitatea. În plus, în evuațir mai apărea și numele Luminiței, semnătura ei regăsindu-se, pe atunci, pe cele mai frumoase videoclipuri muzicale de pe piața românească. 

 Odată imprimată piesa, urma să purcedem la pasul 2 : i-am predat piesa în varianta sa colectivă minunatei noastre Luminița, care a ascultat melodia, s-a emoționat odată în plus, și-a alcătuit propria echipă de profesioniști și…s-a pus pe treabă. În două săptamâni, videoclipul “Biserica Iubirii” era vizionat, în biroul său,  de Directorul de producție editorială și primea “Bunul de tipar” pentru difuzare. 

Am rugat-o zilele trecute pe Lumi să rememoreze câteva detalii ale nașterii acestui superb clip muzical, purtându-i semnătura, ca regizor : 

“ Când George Borcescu m-a rugat să realizez un videoclip pe care TVR să-l difuzeze pe întregul parcurs al duminicii Pascale, Marina a venit cu o sugestie : piesa lui Victor Socaciu, “Biserica iubirii”. N-o știam, am ascultat-o și mi-a trezit emoții nebănuite, așa că mi-am propus la rându-mi să transmit mesajul puternic al piesei printr-o filmare care să atingă sufletul oamenilor. Am ales să-i filmăm pe artiști în studioul muzical al TVR, soluția ideală pentru a-i avea adunați pe toți, în același loc, la aceeași oră. Emoția a fost prezenta în fiecare clipă a filmărilor… Acestea au continuat apoi în afara TVR. De data aceasta eram numai eu și “sufletul meu pereche” în ale videoclipurilor : directorul de imagine Aurel Aldea, cel care a reușit să transforme lumina în emoție. Scenele de Paști au fost filmate la Mănăstirea Plumbuita și Manăstirea Pasărea. Părintele Visarion Marinescu de la Plumbuita și măicuțele de la Mănăstirea Pasărea ne-au primit cu brațele deschise în lăcașul lor, pe noi – echipa TVR dar și pe copiii din formația “Meloritm”, conduși de profesoara Lăcrămioara Mitroaica, ale căror voci se auzeau în imprimare și era firesc să apară și în filmare. Munca noastră a fost încununată de montajul excelent al talentatului Cristi Grosu, care a reușit să transpună dorința mea de a prelucra imaginea cu lumânările, incluzand imaginea color în cea alb-negru . Țin minte că, la vizionare, George Borcescu mi-a spus cu lacrimi in ochi cat de mult l-a impresionat piesa și videoclipul și,  curios din fire la orice noutate,  m-a întrebat cum am reușit sa obțin lumânările color,  in imaginea alb negru?L-am numit pe Cristi Grosu…” 

Videoclipul a fost excelent primit de telespectatorii TVR, a mai fost redifuzat și în anul următor, după care a rămas pierdut prin Arhiva Televiziunii Române, așteptând să se aștearnă colbul deasupra lui”…

   Una peste alta, sărbătorile de Paști din aprilie 1999 au fost marcate,  la Televiziunea Română și, in general, in România, de superba melodie a lui Victor Socaciu  “Biserica iubirii”, care a reușit să adune, pe genericele sale , o pleiadă de profesioniști de aur, din diferite domenii : muzică, versuri, interpretare, regie artistică, imagine, editare de imagine. 

M-aș bucura să simțiți,  vizionând faimosul videoclip, aceeași emoție pe care am simțit-o și noi  – eu și Victor – în ziua în care Luminița ne-a arătat, în premieră, rezultatul muncii sale :