Ne întorceam într-o zi la București cu un autobuz preorășenesc. Ne-am urcat de la capăt. Înaintea noastră, două „doamne” grăbite să prindă locuri.
Surpriza noastră, dar și a celorlalți călători, a fost că s-au așezat pe două scaune, după care și-au aruncat gențile pe locurile de vis-a-vis. Fiind interpelate de o călătoare, s-au grăbit să răspundă că țin locurile ocupate pentru două persoane.
Care persoane? Că ne uitam în jur, și nu venea nimeni. Păi nu aici, răspunde una dintre ele, sunt cunoștințe de-ale noastre și vor urca la a patra stație. Am rămas stupefiați. Lângă ele, o femeie stătea în picioare cu copilul.
La insistențele noastre, au luat nervoase gențile de pe scaune și au lăsat femeia cu copilul să se așeze. Totuși, i-au spus că poate sta doar până urcă cunoștințele lor. Până unde merge tupeul oamenilor?
Dacă pentru un amărât de scaun în autobuz un om este capabil de mârlănie, nesimțire și tupeu, dar pentru vreo funcție unde e o pâine bună de mâncat?
Visăm frumos la o lume dreaptă, în care bunul simț să triumfe, unde cei merituoși, cinstiți și devotați semenilor să ajungă în funcții pe care să le onoreze. Rămân visele, spulberate de vocile stridente ale gălăgioșilor care se îndreptățesc și se înghesuie înaintea celor cu bun simț care nu vor proceda niciodată așa.
Trăim într-o lume în care o femeie stă în autobuz în picioare cu un copil, pentru că o alta, cu mare nesimțire, „i-a furat” șansa să stea jos.
Comentează