Bărbați de 10

Gheorghe Turda – omul care nu știe decât să iubească

 

Există oameni care iubesc și oameni care nu stiu să iubească. Primii se impart și ei în mai multe categorii. Unii iubesc pe cineva : un bărbat sau o femeie ;  părinții ; copiii ; o anume ființă, importantă pentru viața lor. Chiar și un animal de companie – și aceea tot iubire se numește. Alții, iubesc CEVA : o țară ( țara lor), meseria pe care o fac, plaiurile natale. Unii, nu neapărat mai sărăcuți cu duhul,  iubesc  mai simplu : își iubesc mașina, sculele de pescuit, fotbalul. 

Despre cei ce nu iubesc pe nimeni și nimic, nu voi scrie aici. Îmi provoacă milă și repulsie.

Dar între cei pe care viața mi i-a scos în cale, există și oameni – puțini, e drept (încap pe degetele de la o mână) – care sunt făcuți pentru a iubi. Care au această capacitate de a împărți iubire în jur și care iubesc orice : de la țara în care au prins viață – la satul natal, de la cei dragi – la cei mulți, dumiți “semeni”, de la meseria căreia s-au dedicat – la tot ceea ce fac, în afara ei. Sunt oameni cu o inimă egală în dimensiuni cu a noastră, dar – în metaforă – infinit mai mare. 

Gheorghe Turda este unul dintre ei. Dintre acesti oameni, născuți pentru a iubi. Oameni care nu știu să urască, oameni care-i iubesc chiar și pe cei care nu merită. Gheorghe Turda își iubește țara, își iubește Maramureșul natal, și-a venerat părinții și a înconjurat-o într-o iubire aproape  nepământeană pe cea care a fost mama fiicelor sale. Le iubește pe acestea, până la cer, acolo unde odihnește mama lor. Dar Gheorghe Turda iubește și o mulțime de alte lucruri : iubește muzica, iubește folclorul romanesc, iubește portul popular, iubește meseria pe care o face de-o viață și pe care le-a dedicat-o oamenilor. Pe care , de asemenea îi iubește. Profund și necondiționat. 

 

Gestul pe care tocmai l-a făcut Gheorghe Turda, intr-un început de toamnă ( pe care sunt sigură că o iubește, de asemeni!) nu este decât o altă dovadă a dragostei ce-i încape în suflet : intr-un eveniment organizat, nu întâmplător, într-o zi sfântă, cu adânci înțelesuri pentru creștinătate, în mireasma încă verde a Muzeului Satului, Gheorghe Turda le-a dăruit românilor un lucru măreț : crucea de pe mormântul tatălui său, adusă tocmai din Cimitirul de la Săpânța…

….În curtea reconstituitei “biserici din Dragomirești”, din Muzeul National al Satului “Dimitrie Gusti”, de astăzi înainte, o cruce frumoasă, colorată în nuanțele vii ale celebrului “Cimitir vesel din Săpânța”, va adăuga valoare acestui loc special, acestui mic fragment de “Maramureș”… 

“Aici eu mă odihnesc/ Turda Toader mă numesc (…) Pă lume cât am trăit/ Tare bine-am găzdălit/ Trei copii eu am avut / Pe toți bine i-am crescut…”. Și așa mai departe, în spiritul binecunoscutelor versuri ce însoțesc, prin nemurire, sufletele săpânțenilor.. Tatăl marelui nostru artist a rămas să odihnească în țărâna satului natal – de care Gheorghe va fi legat pană la moarte – însă crucea de la căpătâiul său, iată, va face parte , de aici înainte,un pic și din sufletul nostru. Pentru că Gheorghe Turda… așa e el construit : el vrea mereu să facă un lucru bun , pentru cei din jur, pentru românii pe care îi iubește atât de mult. 

…Omul minunat, care mi-a fost invitat în atâtea și-atâtea emisiuni, trăiește astăzi un moment unic. Îl privesc , din mulțimea de spectatori și încerc să deslușesc ce-o fi în sufletul său… Nu-și poate stăvili lacrimile, care îi spală albastra privire. Glasul îi e tremurat
și-și caută susținere în sora atât de dragă lui , venită tocmai de la Săpânța. În jurul lui – o mică parte din oamenii ce-l prețuiesc ( Doamne, ce bucurie să mă amestec printre ei!)….Și un sobor de preoți, care înalță către cerul albastru ruga lor superbă, spre sfințirea acestei cruci. O cruce despărțită – printr-un gest  atât de special – de țărâna în care i-a fost culcat, pentru vecie,  “stăpânul”…

Uscatoare rufe