Declarație de dragoste Femei de 10

O fustă mai scurtă decât de obicei

Concurs cu premii în cărți pentru cel mai bun răspuns

MOTTO. În fiecare număr am să reproduc o întrebare a mea și răspunsul Liei Faur, rugându-le pe femeile de nota zece din țară să-mi comunice ce anume ar fi răspuns ele la acea întrebare.

Iată întrebarea și răspunsul pentru a XVII-a ediție a concursului:

 − Nu vreau să polemizez cu tine, n-am nici o şansă, ar fi ca şi cum aş încerca să prind un fluture care zboară în zig-zag. În răspunsul tău te muţi mereu de pe un plan pe altul şi nu am cum să te contrazic într-un mod articulat. Eşti foarte… femeie. Până la urmă, aflu multe despre ce înseamnă să fii femeie nu numai din ceea ce îmi spui, ci şi din modul cum îmi spui.

Te rog, însă, din toată inima (mea şubredă), să părăsim acest război de o sută (de mii) de ani. Poftim, capitulez! Să ne întoarcem la ping-pong-ul nostru: întrebare naivă, fără nimic tendenţios – răspuns sincer, ca spovedania făcută unui preot.

În ceea ce priveşte profesia – cred eu – femeia vrea să fie recunoscută de un bărbat, nu de o femeie. În schimb, în mod curios, când e vorba de îmbrăcăminte, de modul cum arată, o femeie îşi doreşte să obţină o notă mare de la o femeie. De ce? Nu se aranjează ea în faţa oglinzii cu scopul de a plăcea bărbaţilor?

 – Nu vreau să „capitulezi” şi ştim amândoi că nu se poate întâmpla asta, poate fi însă o tactică a ta de a mă face să răspund cuminte, fără încordarea poziţiei de atac, pe care, trebuie să recunosc, o am câteodată. Uneori curiozităţile tale au ceva insinuant în formulare şi simt nevoia să-ţi răspund cât mai lămuritor, asta, poate, dintr-o moştenire ancestrală. Apoi, mai este plăcerea mea de a juca yo-yo, acel joc în care atunci când ai impresia că aţa s-a desfăcut cu totul şi jocul s-a încheiat, dintr-o mişcare scurtă şi îndelung exersată, derulezi aţa şi jocul continuă dinamic, plin de energia unui nou început. Nu ştiu dacă majorităţii femeilor le place acest joc, dar mie mi se pare că îndepărtează rutina, revitalizează şi cultivă pasiunea.

Revenind la întrebarea ta, nu-ţi pot răspunde ca unui preot, fiind ortodoxă, mărturisirea mea se petrece cu capul plecat şi acoperit. În această poziţie îmi vine să plâng, fără să mai fie nevoie de vreo mărturisire, iar mintea se eliberează de gânduri păstrând doar vinile pe care mi le asum. Uneori, şi pe astea le uit, dar, odată ajunsă acolo, totul se ştie. Lumânarea îmi este singurul sprijin material, pe care o strâng puternic între palme. Şi apoi, la spovedanie nu spui nimic care să te apere, ci doar să te incrimineze. De aceea eşti acolo, să-ţi fii propriul avocat al condamnării, ştiind că doar aşa vei primi graţierea.

Nu aş putea gândi în poziţie îngenunchiată, dar cred că aş răspunde aşa: „Femeia vrea să-i fie recunoscute meritele profesionale de către bărbaţi, deoarece ei sunt mai îndreptăţiţi să o facă, au exersat mai mult decât ele, în ultimele câteva mii de ani; în ceea ce priveşte îmbrăcămintea, bărbaţii nu prea şi-au cultivat această preocupare, iar femeile da, de aceea sunt mai exigente şi mai credibile în aprecieri.” Dar, te multumeşti doar cu acest răspuns? Eu nu! Adevăratul ping-pong ar fi acest şir de „întrebare concisă-răspuns exact-întrebare concisă-răspuns mai puţin exact, întrebare concisă-răspuns exact etc.”

Astăzi, căutând, fără un plan anume, în noptiera de lemn care susţine oglinda în care mă priveam în timpul liceului, am descoperit caietul-oracol, şi acolo pe mine, cu răspunsuri destul de nesigure, lipsite de experienţă. Nici un coleg chestionat nu răspundea mai mult de două rânduri, ce puteai să spui la 16 ani despre viaţă? Spuneam cu toţii banalităţi, iar când întrebarea devenea mai serioasă, începeam răspunsul cu un ton grav, pe rândul următor transfomându-l în afirmaţii savante de o puerilitate cel puţin amuzantă. Cred că ne temeam de chestiuni serioase.

Semănăm şi noi acum cu cei din oracolul meu. Voi începe să-ţi răspund serios, dar pe final mă voi amuza de această seriozitate de clown.

Există o concepţie asupra naturii femeilor, ca fiind responsabile de relaţiile afective şi de obligaţiile lor în viaţa de familie, ele au un rol domestic, cu alte cuvinte. Mai este încă o „stare de sclavie”, care mie, una, îmi convine, într-un fel, doar într-un singur fel, şi nu cel înţeles, în general. Relaţia dintre bărbaţi şi femei a fost întemeiată pe forţă şi persistă „legea celui puternic”, ca femeie, trebuie să-ţi alegi partenerii pe măsură pentru a demonstra că poţi fi interesantă şi cu idei.

Supunerea femeii, de-a lungul timpului, şi supraestimarea bărbatului au cam deformat realitatea şi acum iată-ne în poziţia de a nu mai înţelege manifestarea anumitor comportamente ale sexului aşa-zis slab. Acolo unde sunt bărbaţi, femeia trebuie să facă faţă abordărilor insinuante ale lor şi să-şi demonstreze valoarea pentru a fi acceptată în echipă, ceea ce, pentru un bărbat e mult mai simplificat. Ştim şi noi şi voi că suntem la fel de competente în situaţii dificile, doar că voi aveţi nevoie de recunoaştere, de confruntare pentru a ieşi învingători, de adoraţie, noi purtăm în genă un fel de altruism care ne ajută să vă creem acest mediu de afirmare. Ştim amândoi, de asemenea, că noi, femeile, suntem mai puternice, voi vă gândiţi la forţa fizică şi noi renunţăm să vă contrazicem. (Iar mă transform într-un avocat al apărării, dar cred că pledez mai bine decât ar fi făcut-o un bărbat sau, cine ştie…)

Mereu m-am gândit că, purtând fustă şi cămaşă cu volănaşe, o femeie nu devine credibilă uşor. Chiar dacă e mult mai competentă decât şeful ei. Sigur are şi ea o vină, asumată. Mintea lui o ia razna privind un decolteu prea adânc, sau, dimpotrivă, i se dezvoltă latura misogină şi devine extrem de exigent. E un război între sexe, vechi, de când lumea, şi nu se va sfârşi peste noapte. Voi aveţi o nevoie perversă de a vă demonstra autoritatea, iar noi, unele, ne înrolăm în acest război, iar altele devenim docile şi peste măsură de înţelegătoare.

Le admir pe femeile care, dovedit mai inteligente decât bărbaţii lor, reuşesc să-şi stăpânească orgoliul şi rămân cuminţi cu un pas în spate. Poate fi şi o situaţie de forţe egale, dar nu este percepută aşa decât din interiorul grupului celor care ştiu să practice acest exerciţiu de răbdare.

Astăzi m-am îmbrăcat provocator şi nu cu gândul la vreo femeie, ci la unul care, întâmplător încearcă să domine cu orice preţ. Nu are pic de graţie şi nici nu-şi poate masca acest handicap. Să nu înţelegi că m-aş fi gândit să-l cuceresc, să-i intru în voie, ci doar să-l chinui cum ştiu eu mai bine: lucrând cu seriozitate cot la cot şi făcând abstracţie de faptul că fusta mea e mai scurtă decât de obicei, iar tocurile o fac să pară şi mai scurtă. Când mă îmbrac aşa sunt de o seriozitate dubioasă, foarte reţinută şi nu prea în largul meu. Intru în baie, mă privesc şi-mi spun: „revino-ţi, e doar un truc!”, apoi îmi continui treaba cu conştiinciozitate şi îl privesc cu coada ochiului cum îşi continuă cu greu lupta de „number one”. La capitolul acesta nu sunt chiar singură, am mai văzut prin filme cum fac şi alte femei, acelaşi joc de recunoaştere în oglindă atunci când au probleme cu propria personalitate. Ce este interesant e faptul că aceste filme sunt realizate de bărbaţi. Înseamnă că e cu adevărat o joacă pe care o practicăm profitând de faptul că unii nu prea îi ştiu regulile.

Am observat că femeile din jur sau prietenele mele remarcă o altfel de ţinută, care îmbină subtil texturile, culorile. Sunt mai exigente, dar de încredere; când se întâmplă să simt o „răutate” în comentariile lor, caut motivul.

 

Etichete
Uscatoare rufe