La vârsta când majoritatea fetițelor se joacă cu păpuși sau sunt fascinate de poveștile cu Ilene Consânzene și Feți-Frumoși, Cristiana a ajuns campioana mondială… vânzându-și picturile! Povestea ei este fabuloasă. Ascultați-o!
…..Mongol făcea primii pași în lumea luptelor. De la arte marțiale, la box și kickboxing, tânăra a căștigat trofee, cupe și campionate, făcând numele României cunoscut peste tot în lume. Cu o sensibilitate aparte și atrasă de artă, de culori, Cristiana a început să picteze. Dacă prima dată a fost o joacă, mai târziu a devenit „o a doua meseie” așa cum o numește chiar ea. Este exemplul viu că sportul și arta merg mână în mână, atâta timp cât pui pasiune în ceea ce faci. În copilărie, visa să
devină medic și să vindece oamenii, dar drumul ei avea să fie altul. Așa că a renunțat la visul privind halatul alb pentru a-și urma visul: acela de-a picta icoane. Astfel, a urmat cursurile Facultății de Teologie din București. Unii oameni odată ce ajung în vârf, uită de unde au plecat și devin înfumurați, dar în cazul ei lucrurile stau invers. Chiar dacă este campioană mondială, Cristiana Mongol a rămas aceeași fată modestă și mereu dispusă să-i ajute pe cei din jur. O fire ambițioasă, energică și cu un optimism molipsitor, sportiva este un model pentru toate adolescentele și tinerele din România. Într-o țară în care suntem invadați de nulități și nonvalori, ne mândrim că mai există asemenea tineri. Cristiana Mongol nu este doar o sportivă de nota zece, ci și o femeie de zece
Alina Anghel: Practici un sport dur, kickboxing-ul. Când erai copil, cum te erai? Erai o fetiță bătăușă… sau liniștită? Te jucai cu fetițe, cu băieți? Povestește-ne puțin despre copilăria ta.
Cristiana Mongol: Am fost un copil atipic, în sensul că eram foarte cuminte. Mama mereu spunea că parcă nu are copil în casă. Nu spărgeam, nu făceam mizerie, parcă nu existam. Eram timidă, în sensul că îmi plăcea să stau în lumea mea și nu prea îmi plăcea când 
altcineva interfera în universul meu. Nu mă jucam cu copiii, pentru că mi se păreau foarte răi și, atunci când stăteam cu ei, îi băteam, fiindcă erau răi. (râde)
A.A.: De mică aveai oarece afinități pentru acest sport…
C.M.: Da, da… Eu, de la trei ani, am început să practic karate cu tata. Și, astfel, știam mișcări de karate. Oricum, eram un copil viu, chiar dacă eram foarte cuminte. Eram foarte vie, numai că nu mă interesa să mă joc cu copiii. Nu aveam păpuși și, dacă aveam, le foloseam în alte scopuri. Țin minte că aveam păpuși Barbie… mama făcuse un curs de croitorie… Privind-o cum cosea la mașină, cum cosea de mână, am învățat și eu. De mică știam să trag la mașină, să cos de mână și făceam hăinuțe păpușilor. Așa mă jucam eu cu păpușile. O aveam pe Mușețica. Chiar acum, când am fost invitată la emisiunea Marinei Almășan, mi-am adus aminte că o aveam pe Mușețica (mascota „Ceaiului de la ora 5” – n.a.) Era jucăria mea preferată. Stăteam mereu cu ea, fiindcă eram „îndrăgostită” de
Mușețica. Mama urmărea emisiunea Marinei ,care, la finalul emisiunii, mereu dădea cadou câte o Mușețică. Știu că era o adevarată frenezie în timpul ăla. Mi-a luat și mie mama o Mușețică… am fost cea mai fericită. O am și acum. Când nu voiam să fac ceva – de obicei aveam probleme cu mâncatul, pentru că nu prea voiam să mănânc – mama, ca să mă pedepsească, mă trimitea la joacă cu copiii. Aceea era pedeapsa capitală pentru mine, fiindcă nu-mi plăcea. De obicei, îi băteam când vorbeau urât sau se băteau, ori când ăia mai mari îi băteau pe cei mai mici. Interveneam, îi băteam și plecam (râde). Genul ăsta de copil am fost, introvertit, și de mică aveam un spirit justițiar. Pentru a face dreptate, aplicam bătaia.
A.A.: Cine te-a dus prima dată la arte marțiale?
C.M.: Mama mea, căreia îi datorez începutul ăla foarte bun. E foarte important cum începi, ca și la atletism, la cursa de 100 metri. Foarte important este startul. Dacă startul este slab, sunt șanse mici să-ți mai revii pe parcurs și să câștigi. Dacă startul e foarte bun, sunt șanse mari să câștigi. Eu am avut un start foarte bun, pentru că mama a stat cu
mine până în clasa a V-a, s-a ocupat de mine, mă ducea peste tot. M-a dus la arte marțiale, pentru că, în aceeași școală unde făceam pictură, eram colegă cu fata viitorului meu antrenor, care avea sala la parter. Eu tot căutam să fac un sport, am fost la volei – era antrenorul plecat, am fost la tenis – era foarte scump și nu ne permiteam. Am mai fost și la alte sporturi, dar se întâmpla să nu pot intra, sau antrenorul să fie în concediu ori în vacanță. Aflase profesorul meu de pictură că vreau să fac un sport și și-a dat seama că există jos o sală de karate. Îmi aduc și acum aminte, nu-mi vine să cred că au trecut 16 ani de atunci… când s-a deschis ușa sălii, a ieșit un abur din sală. Era prin februarie sau martie… și pe hol era frig, iar în sală foarte cald, pentru că erau mulți oameni care făceau antrenament. Când am văzut oamenii care lucrau în sală și erau îmbrăcați în kimono-uri, disciplinați, am fost fascinată și m-am adaptat destul de repede, adică în trei luni deja îmi dădeam primul examen de centură. Am stat în acea sală 9 ani, până mi-am dat seama că vreau să duc la următorul nivel artele marțiale. Asta însemna alt gen de antrenament, în fiecare zi, nu doar de trei ori pe săptămână. Am făcut box, kickboxing, arte marțiale mixte…
A.A.:. Kickboxing-ul este un sport practicat în special de bărbați. De ce l-ai ales?
C.M.: Cred că el m-a ales pe mine (râde). Nu cred că există lucruri întâmplătoare. Totul se întâmplă cu un scop… și faptul că eu am fost la mai multe sporturi și am găsit sala asta… de fapt, cred că ea m-a găsit pe mine… Eu sunt genul de sportiv care, indiferent ce sport ar fi 
practicat, ar fi făcut performanță… fiindcă mă dedic în ceea ce fac și nu-mi place să fac doar de dragul de a face. Cred că în orice sport aș fi făcut performanță. Aici e un pic mai mult, pentru că nu oricine poate lupta în ring. Da, e un sport, dar e un sport de contact, în care te lovești, și atunci, dacă n-ai ceva în ADN-ul tău, o fire de luptător, să nu fii împotriva durerii, dacă nu accepți durerea, nu ai cum să lupți, pentru că ești lovit în timpul unui meci. În timpul meciului nu prea simți loviturile – de la adrenalină, dar la antrenament le simți. Și acolo te doare și e foarte greu, iar ca fată e un pic mai dificil, pentru că noi ca musculatură suntem diferite, ca și abordare suntem diferite, ca energie… Un antrenor, dacă nu este specializat să antreneze fete, este foarte greu să înțeleagă de ce o fată face așa, poate ea se emoționează mai repede, pentru că fetele sunt cunoscute că duc mai mult la durere, la muncă sunt mult mai serioase. E o diferență…
A:A: Ai spus că mama ta a fost cea care te-a dus la arte marțiale. De obicei mamele sunt mai grijulii, mai protectoare. Cum a reacționat mama ta când i-ai spus că vrei să practici acest sport?
C.M.: Nu știu dacă părinții mei au crezut că o să fac o carieră din asta. Mi-am dat seama că vreau să fac o carieră din sportul ăsta la 16 ani, când am ajuns prima oară în Japonia, la Campionatul Mondial de Arte Marțiale. Atunci, am întâlnit legende ale kickboxing-ului mondial și, 
când i-am văzut ce fel de oameni sunt, cât de respectați sunt și ce caractere au, am zis că așa vreau să fiu și eu. Asta m-a atras cel mai mult. De la 16 ani, am conștientizat și mi-am asumat că asta e cariera mea, asta e meseria mea. Pe lângă asta, fac și celelalte lucruri, dar tot ce fac mă ajută în cariera de luptătoare.
A.A. : Dacă vei avea o fetiță și va dori să-ti urmeze profesia, cum vei reacționa?
C.M.: Sunt foarte atașată de copii. Am predat doi ani de zile arte marțiale în școlile internaționale din București: Școala Internațională București, Școala Turcă, Cambridge, la Școala Americană, la Grădinița Evreiască… Timp de doi ani de zile am învățat foarte multe de la copii și mi-am dat seama că ei, de fapt, sunt niște omuleți care gândesc și simt la fel ca noi, oamenii mari. Mi-aduc aminte, de când eram eu copil, că vedeam lucrurile foarte clar. Așa se întâmplă și acum. Nu mi se pare că, odată crescând, văd lucrurile altfel, ci îmi dau seama de alte lucruri de spectru mai larg, dar ceea ce simt și văd sunt aceleași lucruri ca la trei ani. Nu mi se pare nimic diferit. Cred că, in general, copiii
chiar și în relația cu părinții sunt mult mai individuali. Eu nu sunt de acord cu expunerea părinților în viețile copiilor: „Mamă, să faci aia, că aia o să te facă om, că aia o să-ți aducă bani!” Dacă un copil de-al meu, mai cu seamă o fetiță, o să vină la mine să-mi zică: „Mamă, vreau și eu să lupt!”, o s-o sprijin cu tot ce are nevoie, așa cum aș proceda cu orice copil care ar veni să-mi spună: „Uite, visul meu e să devin olar și să fac vase de lut!” Minunat! O să-i acord tot sprijinul meu să devină cel mai bun în lucrul ăla și să-și îndeplinească visul. Nu am preconcepții de genul ăsta și cred că toți părinții ar trebui să se gândească foarte bine, să nu le taie aripile…
A.A.: Ce calități ar trebui să aibă o femeie, ca să practice acest sport?
C.M.: Să fie curajoasă, calmă. Știu că, de obicei, sportul acesta a fost asociat cu agresivitatea. Dar agresivitatea în meci, dacă nu este pusă într-un calm, este haotică și îți pierzi luciditatea. Dacă nu ești lucid în luptă, ți-o iei, e clar… Pierzi meciul, fiindcă nu vezi ce se întâmplă cu cel din fața ta. Atunci când ești agresiv, ești focusat pe tine. De fapt, asta e arta în luptă, să nu fii focusat pe tine. Cel din fața ta îți spune ce trebuie să faci. În general, când ești agresiv îți pierzi luciditatea. O mare calitate a unui luptător, în special a femeilor, este calmul. Femeile sunt destul de agresive. Dacă vin în sală cu ideea că sunt
agresivă, bătăioasă, mă duc să lupt că asta îmi place, de obicei o să se vadă că luciditatea se diminuează, pentru că îți dai seama de tine, de capacitățile tale, ce poți să faci. Bine, ai nevoie și de un anumit intelect. Dacă ai un neuron pe jumătate funcțional, bineînțeles că la prima ocazie o să te bați pe stradă, pentru că așa ai învățat în sală, ceea ce nu e normal. Sporturile de luptă micșorează conflictele. Luptătorii de top sunt foarte calmi, foarte așezați, adică nu-ți inspiră să stai în gardă cu ei.Aceștia chiar te relaxează, fiindcă în preajma lor ești în siguranță. Asta înseamnă prezența unui luptător, că ești în siguranță. Dacă ți se întâmplă ceva, el te poate apăra. Dacă el nu trasmite asta, înseamnă că nu e autentic, e doar un bătăuș. E o diferență între bătăuș și luptător.
A.A.: Ai foarte multe victorii, dar întotdeauna înfrângerile sunt mai dureroase. Cum îți revii după o înfrângere?
C.M.: Până acum, am 200 de meciuri la activ și am pierdut foarte 
puține… vreo cinci. La profesioniști am pierdut două meciuri. Pot să spun că prima înfrângere reală a avut loc anul trecut și a fost cea mai importantă înfrângere, pentru că m-a trezit. M-a trezit la realitate. Mi-am dat seama că, dacă vreau să concurez cu cei mai buni, trebuie să schimb tot. Înfrângerea asta mi-a arătat. Dacă nu ar fi fost, aș fi zis că sunt cea mai tare, ma autosugestionam. Meciul ăla mi-a arătat că ceea ce făceam eu nu era foarte bine ca antrenament, metodică și tot. Am restructurat totul. Ultimul meci a fost din nou o înfrângere, dar la interval de un an. Nu sunt foarte multe înfrângeri. Dacă ai foarte multe, te lași, pentru că, dacă îți iei atâta bătaie, e dureros. Nu e ca la tenis, pierzi un meci… asta e. La noi e nasol, pierzi un meci, stai o jumătate de an să-ți revii. Nu e același lucru. Am puține înfrângeri, dar le iau în considerare doar pe cele două, fiindcă celelalte au fost de conjunctură… arbitrajul, chestii de genul ăsta. M-am simțit eu înfrântă. E foarte important ce simți tu. Poți să câștigi un meci și să simți că nu l-ai câștigat, de fapt. Înfrângerile sunt momentele ălea când trebuie să iei o pauză și să începi mai inteligent. De fapt, asta e 
diferența dintre amatori și profesioniști. Amatorii încep mai în forță, adică ”hai că se poate, hai mai mult, hai, hai, hai!”, pe când profesioniștii o fac mai inteligent. Nu cantitatea contează, ci calitatea… și atunci, dacă faci mai puțin, s-ar putea să ai rezultate mai mari. Dar a trebuit să pierd ca să ajung aici, să învăț asta. Eșecul te poate trimite mult mai în față. Mereu zicem: am eșuat, am căzut… dar de ce nu gândim că, eșuând, te duci și mai în față, pentru că ai intrat și mai adânc în problemă, în esența lucrurilor?! Atunci poți să vezi mult mai multe lucruri, decât dacă pășești. Eu așa am simțit, așa am luat-o… și a avut efect. După ce am căzut și m-am ridicat, mi-am dat seama că sunt mai în față decât dacă aș fi câștigat.
A.A.: Ai absolvit Teologia. Poate părea ciudat… dar cum ai îmbinat această facultate cu luptele?
C.M.: Chiar dacă am făcut Artă Sacră, specializare, am avut materii de teologie, pentru că nu poți să pictezi icoane dacă nu știi teologie, dacă nu ești teolog. Pictezi, dar e doar de suprafață, adică nu știi ce faci exact. Se îmbină foarte bine. Pare contrastant, dar nu e deloc și, atunci când încerci să faci lucrurile la cel mai înalt nivel, toate sunt la fel. Iar pentru partea asta de ring, agresivitate, violență… binecunoscutul „Iubește-ți aproapele”, in timp ce tu de fapt ești în ring și-l bați, mie nu mi se mai pare ciudat, pentru că în ring nu iau personal meciurile. Adică nu vreau s-o bat pe cea din fața mea, ci îmi fac datoria, așa cum și ea îsi face datoria. E un lucru asumat, iar după meci sunt același om. De multe ori, cu multe dintre adversarele mele m-am împrietenit. Desigur, cu cele care au fost dispuse să fie prietenoase… Nu faci rău nimănui, pentru că nu faci ceva împotriva voinței acelui om, nu te duci peste el să-l bați și săracul e luat prin surprindere. E un lucru asumat, el e de acord, eu sunt de acord, de ce ar avea Dumnezeu ceva împotriva unei astfel de forme de manifestare asumate de ambii ? E o manifestare sportivă. Într-adevăr, e rău când se întâmplă accidente, fiindcă da, sunt multe accidentări, dar în orice sport se întâmplă. Mor fotbaliști pe teren, mor rugbiști, tenismenii își rup și ei oasele… În orice sport sunt riscuri, pentru că îți împingi corpul la limite. Noi nu stăm la birou.
A.A.: Spuneam că îți place să pictezi… De ce ai ales Facultatea de Teologie și nu Facultatea de Arte?
C.M.: Am făcut pictură de la șapte ani. Cunoșteam tehnicile și deja pictam, dar am vrut să merg pe partea de iconografie. Știam că, dacă vreau să mă specializez ca iconograf, trebuie să merg la sursă. 
Facultatea de Arte avea un curs preluat de la Facultatea de Teologie, dar ei nu predau deloc materii de teologie. Acolo ieși pictor iconar, dar n-ai în spate un background de teolog. Așa că m-am interesat unde pot să învăț cel mai bine. La teologie. Și m-am dus acolo.
A.A.: De unde pasiunea pentru pictură?
C.M.: De la mama. Ei îi plăcea să deseneze. Când eram mică, fiindcă stăteam foarte mult singură și nu-mi plăcea să mă joc, părinții trebuiau să-mi ocupe timpul. Aveam un bloc de desen și mama m-a învățat să desenez. La șapte ani, m-am dus la pictură. Dar și de data asta, tot pictura m-a ales pe mine. De fapt, asta este menirea mea: să pictez și să lupt. Prima oară m-am dus la vioară, pentru că mama era pasionată de vioară. M-am dus o dată… și a doua oară trebuiau să-mi 
aducă vioara, dar de mică eram destul de lată în spate și nu mi-au găsit o vioară potrivită. Cele care mi se potriveau erau foarte grele și nu le puteam ține la șapte ani. Erau pentru copii mai mari. Profesoara i-a spus mamei că nu am vioară și nu aveam pe ce să exersez. Vis-a-vis de clasa de muzică era atelierul de pictură. Cred că mirosul m-a atras foarte mult. Mi s-a părut ceva deosebit. I-am zis mamei: “Hai să mergem la pictură, fiindcă aș vrea mai mult acolo!”… și așa am început pictura.
A.A.: Deci pasiunea ta este pictura. Cum o îmbini cu sportul, fiindcă pictura are o latură mai snsibilă… și sportul, chiar dacă ai spus că trebuie să fii calm, prezintă și o anumită doză de duritate?
C.M.: Pictura mă liniștește foarte mult și mă relaxează. Mă ajută să mă adun, să revin în sală mai focusată, mai puternică. Să pictezi e foarte greu. Din afară pare ușor și e o chestie parcă pentru oamenii care nu au vrut să muncească în viață (râde), dar eu o consider a doua mea meserie. Este o meserie, din moment ce vând pânze, icoane. O bună perioadă de timp din asta am putut să fac sport, pentru că din sport nu faci bani, sau îi faci foarte greu. Foarte mulți sponsori care ar vrea să mă ajute se lovesc de lucrul ăsta: „Ești fată… și nu vrem să ne afișăm 
cu chestia asta…” A trebuit să mă ajut cu ceva și atunci pictura m-a salvat. Într-adevăr, trebuie să ai o anume sensibilitate, pentru că altfel nu poți picta. Dar fizic este foarte greu să stai în fața unei pânze cinci-șase ore, fără să te miști, și, când te ridici, te dor toți mușchii. La lucrarea de licență, am avut de pictat un tavan… Vreau să spun că nici la cele mai grele antrenamente nu am avut așa dureri musculare ca atunci când stai cu gâtul în sus și privirile ridicate. Chiar profesorul meu de an, care știa că fac sport, m-a întrebat: „Cum ți se pare pictatul unui tavan, în comparație cu antrenamentele?” I-am răspuns că e foarte greu, nu mă așteptam. E o chestie pe care trebuie s-o experimentezi, ca să vezi cum e.
A.A.: Te-ai gândit să deschizi o expoziție de icoane?
C.M.: Nu, dar lucrez la prima mea expoziție, care va fi în noiembrie. Voi prezenta 30 de pânze. Tema este „Lucruri mici”, adică voi încerca să surprind în pânze lucrurile mici care ne fac viața bogată și valoroasă. Deja primul tablou e gata, al doilea e în lucru. Îmi doresc ca până în noiembrie să le finalizez pe toate, ca să le pot expune… și le voi licita. Banii strânși de acolo vreau să-i investesc tot în sport.
A.A.: Vrei să-ți deschizi o școală de lupte?
C.M.: Recunosc, ăsta e visul meu. Toată lumea m-a întrebat: „Ești deja campioană mondială, acum ce mai urmează?” Visul meu nu mai e să devin campioană mondială, fiindcă deja sunt, ci altul. Vreau să deschid un complex educațional în care să fie o mânăstire. Adică o bisericuță de lemn, pe care s-o pictez, fiindcă asta mi-am dorit dintotdeauna foarte mult. Să existe câteva chilii unde să se slujească în fiecare 
duminică… și în jurul mânăstirii să se facă o școală și ateliere de arte: pictură, muzică, sculptură, săli de sport… în care să educăm o nouă generație. Nu numai pentru copii, ci și pentru adolescenți, chiar pentru părinți… Să fie cursuri pentru toată lumea. Locul ăla să fie o oază în care să intri un om… și să ieși alt om. Acesta e visul meu și o parte din banii pe care îi voi câștiga pe aceste tablouri îi voi investi pentru a începe construcțiile și planurile pentru acest complex.
A.A.: Ne poti divulga ce alte planuri de viitor mai ai?
C.M.: În vara aceasta am fost invitată – cumva ca să mă pregătesc pentru proiectul ăsta pe care-l intenționez cu Complexul, să predau o săptămână la Școala de Vară Varlam. Este o școală în genul acesta: educație altfel, materiile sunt predate altfel, în alt stil. Cunoscând-o pe cea care a fondat această școală și spunându-i visul meu de-o viață, mi-a zis: „Păi există o asemenea școală, e școala mea.” M-a întrebat 
dacă aș vrea să vin o săptămână în această vară, să predau arte marțiale copiilor. Mi s-a părut foarte interesant și asta mă ajută ca experiență, pentru că îmi voi da seama ce pot să fac și ce pot să aduc nou. O să văd cum funcționează o astfel de școală, pentru că e dificil, mai ales la noi, dar consider că e o chestie foarte tare.
A.A.: Acum, că am ajuns la final, te rog să le transmiți un mesaj personalizat cititoarelor site-ului femeide10.ro!
C.M.: În primul rând, cred că e important pentru orice femeie tânără – în special, să aibă un plan foarte clar și să înțeleagă foarte bine ce înseamnă să fii femeie. Acest concept mi se pare puțin denaturat. E important ca femeia să se respecte pe sine, fiindcă, dacă ea nu se respectă și nu-și respectă valorile, nici ceilalți nu o vor face. Să fie 
blândă, să nu fie agresivă, pentru că oamenii agresivi nu plac nimănui. Să nu fie mândre, pentru că nici mândria nu ține pe nimeni lângă tine, dar totuși să aibă coloană vertebrală. Adică ce e da e da și ce e nu să rămână nu, pentru că aici pierd femeile de multe ori. Noi, femeile, avem o slăbiciune în a nu fi ferme în decizii și de aici se pierd multe fete. Mai ales în relațiile directe, pentru că în perioada adolescenței încep să aibă prieteni. Am foarte multe prietene care aveau un potențial foarte mare, dar s-au ratat și nu au reușit să-și împlinească visurile din cauza unui băiat, din pricina unei iubiri neîmplinite sau a unei iubiri care s-a împlinit, dar nu o hrănea cum trebuia, adică nu o ajuta să crească… și s-au făcut praf. Cred că asta e foarte important, ca fetele să înțeleagă că alegerile vor veni în funcție de cum își fac planul de viață și cum își păstrează valorile și nu fac compromisuri. Ionel nu e Făt-Frumos… și nu există Făt-Frumos dupa modelul din basme, există un om care te iubește sau nu te iubește. Dacă te iubește, te va iubi cu principiile pe care le ai, iar dacă nu te vrea – pentru că ai principii, înseamnă că nu e Făt- Frumos. Făt-Frumos nu e ăla care e frumos, șarmant, ci e cel care știe să te cuprindă, te ia în brațe cu toate ale tale. Nu trebuie să te schimbi cu nimic, ca să-i placi cuiva. Asta vreau să trasmit femeilor tinere și asta vreau să fac și în Academia de care îți vorbeam. Iar pentru femeile de 
peste 30 de ani, vreau să le transmit să se descopere pe ele însele, pentru că puștoicele de 16 ani sunt tot în ele. Dar au fost omorâte de prejudecăți, de tot felul de lucruri de acest gen care sunt niște minciuni. Pentru mine sunt minciuni și cred că e cel mai important ca, atâta timp cât îți păstrezi copilul din tine, privirea nevinovată, și bucuriile mici (bunaoară să miroși o floare, să te joci cu un copil…), n-ai cum să îmbătrânești. Femeia adevarată ramâne tânără mereu. Văd în jurul meu femei care și-au pierdut copilul din ele și se identifică deja cu o vârstă: „Am 40 de ani. Nu mai pot să fac niște lucruri, pentru că am 40 de ani.” De ce trebuie să se impună vârsta în comportament?! Da, bineînțeles, e normal ca la 40 de ani să nu te mai îmbraci ca o puștoaică de 16 ani. Asta e ceva firesc, dar e nefiresc ca la 40 de ani să stai bonsumflată, să nu te bucuri de viață, să fii sobru… pentru că ai vârsta asta. Și ce dacă? Suntem tot copii. De la 0 ani la 100 de ani… și chiar peste…înăuntrul nostru tot copii rămânem!
Iată și câteva din lucrările Cristianei:
Comentează