Aveam șaizeci de ani (nu două sute, ca acum). Stăteam plictisit la masa mea de scris, cu o foaie albă în faţă. Totul era urât în jur, nu reuşeam să compun măcar o frază. Îmi lipsea acel elan intelectual care face posibil scrisul.
De undeva, de la etajul superior, răzbătea un groaznic zdrăngănit de cratiţe. I se asocia bolborositul unei ţevi de la propria mea baie. Iar de afară se auzea zgomotul sacadat făcut de cineva care bătea cu îndârjire un covor.
La toate acestea se adăuga veşnicul aspect întunecos al camerei mele de lucru. Locuiam într-un bloc flancat de alte blocuri. Dacă mă uitam pe fereastră nu vedeam niciodată cerul. Vedeam doar câteva balcoane cu rufe puse la uscat. Lumina soarelui, oricum, nu putea ajunge niciodată direct în camera mea. Exista un moment al zilei când ar fi putut să ajungă, printr-o deschizătură dintre blocuri, dar tocmai acolo se afla un plop bătrân şi stufos, care obtura perspectiva.
Gândul că n-am să pot să scriu mă făcea şi mai incapabil să scriu. Mă uitam ca paralizat la hârtia albă şi la stiloul inutil. Atunci, pe neaşteptate, o rază de soare a pătruns prin fereastra prăfuită şi, căzând oblic pe hârtia din faţa mea, a iluminat-o. Era ca şi cum s-ar fi aprins un reflector pentru ca în raza lui să înceapă spectacolul.
Starea mea de spirit a devenit imediat alta. M-am bucurat că trăiesc, că există pe lume cuvintele limbii române, că eu le cunosc şi pot să le folosesc. Am început să scriu.
…Mult mai târziu m-am întrebat de unde apăruse raza de soare. M-am uitat pe fereastră, încercând să înţeleg. Şi am enumerat, în gând, explicaţiile posibile.
Poate că deasa coroană a plopului avea totuşi o spărtură de care eu nu ştiam. Sau poate se stârnise un vânt care aplecase copacul şi îl ţinuse aplecat câteva zeci de secunde. Sau poate că blocul însuşi, cel de vizavi, se dăduse puţin la o parte şi lăsase raza să treacă.
Comentează