Bombănelile Marinei Editoriale

Sunt primul “contact direct” al unui nefericit, diagnosticat cu COVID !!!

 

M-am tot întrebat, în aceste luni in care viața ni s-a răsucit cu susu-n jos și am început să gândim într-o cadență străină nouă până acum :  oare ce simte un “diagnosticat pozitiv” , in momentul în care primește verdictul? 

După ce am epuizat seria simulărilor mentale pe această temă, m-am gândit și la cei care realizează că au fost “contacții” direcți acelei persoane. Deci cei care, practic, într-un fel, sunt și ei “pe lista de așteptare” a temutului verdict. Nu i-am invidiat nici pe ei. Tot trăgând cu un ochi la gândurile mele de neținut în frâu, și cu celălalt la programele “inducătoare de panică” de la televizor, am ajuns la mai multe concluzii : că lamentările sunt inutile, că , până la urmă, “de ce ți-e frică nu scapi” – proverb care baletează mână-n  mână cu un altul, la fel de “optimist” : “ce ți-e scris, in frunte ți-e pus”. 

…Îmi studiez, așadar, în fiecare dimineată fruntea, încercând să deslușesc previziunile dintr-însa, și, negăsind mai nimic decât niște riduri nesuferite, mi-o ascund repejor sub breton și mă reîntorc la viața mea. Atâta câtă mai este din ea, cea liniștită, până la inevitabilul meeting cu “musiu Coronavirusul”…

   Și tot bucurându-mă de viață, de pe marginea prăpastiei pe care ne-am alinat cu toții, a poposit si în a mea situația prezentă în “simulările” mele cele nevinovate și pline de frison : zilele trecute, una din colegele noastre de echipă cele mai apropiate și cele mai dragi ( parte a nucleul de bază al emisiunii)  ne-a anunțat că nu poate ajunge la filmarea de joi, pentru că, de câteva zile bune, face febră. O febră suspectă, solitară, fără  cortegiul de simptome indicat de specialiști. Starea e bună, mirosul – perfect, nicio durere pe nicăieri, decât probabil în suflet. Știind-o extrem de atentă cu sănătatea ei și cunoscând-o ca o ipohindră declarată, nu ne-am alarmat : la urma urmei, COVID-ul nu a concediat, din viața noastră, celelalte mii de boli care existau până atunci. Nu orice febră înseamnă COVID, nu orice tuse înseamnă “kaput!”.

 “E o răceală!”, “Te-a tras curentul!” “E de la aerul condiționat!” – au început să se spargă “liniștirile” în capul colegei noastre. Zilele treceau și colega continua  să facă febră, una moderată și care scădea cuminte la întâlnirea cu Paracetamolul. În ziua cand noi ardeam pe rugul unor alte filmări, simtindu-i acut lipsa, femeia n-a mai rezistat și…din modestele ei venituri, s-a dus și și-a făcut testul COVID….

…. Ieri, la obișnuita noastră ședință de redacție pe ZOOM, colega noastră – monument de conștiinciozitate –  a lipsit. Pentru prima dată, in cele câteva decenii, lucrate in TVR…

La orele după-amiezei, deși toate detaliile filmarii de săptămâna viitoare, fuseseră puse la punct, eram din nou, cu toții,  pe Zoom. De data asta, subiectul era altul : testul colegei noastre ieșise pozitiv….

Iată-ne, așadar,  în situația simulărilor mele mentale, despre care vă vorbeam la început…

     La ce te gândești, în astfel de momente, oare? – mă întrebam întotdeauna și probabil multi dintre voi – norocoșii care încă au scăpat – încă se mai întreabă. 

     Care este, oare, primul gând : Când te-ai intersectat ultima oară cu nefericitul? Când ați respirat același aer? Cât de aproape ai stat de el? Cât timp?  Oare purtai mască? …..La mine întrebarea din urmă nu are un răspuns prea fericit : fiind prezentator, masca mea dispare, după ce mi se “execută” machiajul pentru emisiune, și, prin urmare,  cateva ore – vreo 4, și eu și Costin și Andrei Tudor Band și ceilalți invitați “combatem fără mască, rugându-ne la Dumnezeu să ne așeze pe chip , in locul măștii, protecția sa… “Spor de periclitate”?!? Ași! Cui îi pasă de noi?!?… 

După ce ți-ai răspuns la acest chestionar, urmează pașii firești : începi să treci în revistă oamenii dragi ție , cu care tu însuți ai interacționat : părinții , copiii, alți apropiați pentru care te îngrijorezi. Pe care te temi să îi ai pe conștiință….La fiecare astfel de gând, inima se face cât un purice și nu mai încape în ea decât Dumnezeu, în miniatură, pe care continui să-l rogi să te apere. Alte arme n-ai…

Apoi te întorci, iar și iar,  la simulările tale zilnice, care, iată, cum capătă “consistență” : încep să-ți roiască prin fața ochilor minții, izolete, oameni în combinezoane, paturi de spital, oameni legați la aparate și cadrane pe care linii fosforescente pâlpâie disperat, apropiindu-ne sau depărtându-ne de linia continuă a hotarului dintre Lumi…

După care, după ce ti-ai primit dușul rece al propriilor gânduri negre, îți mai spui odată “ce-o fi, o fi” și…începi să respecți proceduri : te izolezi, îți anunți superiorii, întocmești liste de “contacți”, le transmiți celor care coordonează monitorizarea situației, la locul de muncă. Începi să recitești informații legate de COVID, pe care de fapt le știai pe dinafară, dac acum le parcurgi cu alți ochi…

…o echipă întreagă, de ieri până azi, și-a dat viața peste cap. Toți colegii mei au trecut, cu sigurantă, prin simulările mele, toți și-au făcut strategii care oricum nu sunt funcționale, pentru că, in materie de COVID, încă nu se pot face previziuni. Ai noroc, scapi…. 

Panica, mai amplă sau mai discretă, a devenit membru al familiilor fiecăruia…

Prin urmare, invit Providența la o cafea și o rog sa aibă grijă de mine, de echipa mea, de părinții mei atât de fragili, de copii mei dragi și de toți cei prețioși mie. 

Și nu mă opresc nicio clipă din a mă ruga pentru colega mea, un om minunat,  care merită gândul bun al tuturor și mângâierea pe creștet a Providenței. 

Sănătate vouă, tuturor!

Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA BENESIO BEAUTY CELL