El o minte constant, iar ea se lasă mințită.
El se scufundă în ochii ei albaștri – un albastru spălăcit, acum – și-i spune ceea ce ea ar vrea s-audă : c-o iubește, că n-ar înșela-o niciodată, că acasă-i mai bine decât oriunde. Ea se lasă cutreierată de privirea lui căpruie – aceeași care, în studenție, devenise pista de acces a săgeților lui Cupidon – și-i înghițea senină minciunile, deși știa bine și că n-o mai iubește, și c-o înșeală pe rupte, și că oriunde lui îi este mai bine, decât acasă, lângă ea. Îi știa perfect momentele în care-o minte, știa perfect zilele în care evada spre alte așternuturi, al căror foșnet imaginar îi lăsa în suflet răni adânci și nemărturisite … Simțea aproape fizic fiecare minciună, fiecare trădare , se îmbiba cu ele într-un mazochism feroce, fără să schițeze altceva decât acel zâmbet azuriu, pe care i-l țin minte tot din studenție…Această tăcere și îndurare i-a ținut împreună aproape patru decenii. “Ce căsnicie lungă și fericită!” – exclamă cei din jur, puțin cunoscători ai adevărului. De fapt, așa și pare din exterior : o familie armonioasă, căreia nu-i lipsește nimic, cu atât mai mult dragostea. Iar eu, văzându-i și cuniscându-i atat de bine, nu contenesc să mă întreb, oare câți, dintre longevivii căsătoriți din jurul meu, sunt cu adevărat ceea ce par a fi? Câte cupluri respiră iubire și câte, compromis?…Dar, oare n-am traversat și eu aș ceva, la un moment dat?….
“De ce accepți?” – am întrebat-o, în repetate rânduri. De ce-ți așterni culcușul, de-atâta vreme, pe un munte de minciuni?” … Câtă rezistență la umilință poate încăpea în sufletul unei femei altminteri modernă, care și-a construit o carieră de succes, devenind model pentru toate tinerile din compania unde lucrează de o viață? De ce nu s-a răzvrătit niciodată? De ce nu și-a cerut porția sa de iubire și respect? De ce a înghițit cu atât seninătate minciuni pe care le detecta încă de la prima lor silabă, încă de la prima lui șovăire?… Nu mi-a răspuns niciodată. A schimbat elegant vorba, știind că eu nu voi insita , nu voi tropăi niciodată prin sentimentele sale și mă voi retrage imediat din sânul lor, respectându-i nevoința de a vorbi pe tema asta…
Ieri am asistat, din nou, vrând-nevrând, la o astfel de “scenă”. Mihai s-a alăturat dialogului nostru, cu acel farmec pe care i-l știam demult si care continua să-l facă râvnit chiar și de către femei ce i-ar putea fi fiice. Am glumit, preț de o cafea, apoi s-a ridicat, a plonjat din nou în ochii ei albaștri, ținând-o de mână precum Romeo pe Julieta , atunci când îi mărturisea iubirea nesfârșită.. “Trebuie să plec câteva zile pe teren. Mă trimit ăștia-n control…” M-am făcut că mă retrag în telefonul mobil. Era un dialog de familie, care nu mă privea. Știam că e o nouă minciună ; răzbătea din fiecare por al lui și-i simțeam nerăbdarea de a evada cât mai repede în mrejele noii sale iubiri pasagere… Ea a încuviințat, cu un suspin pe care i l-am detectat imediat, apoi el s-a ridicat de la masă, a sărutat-o pe frunte, m-a îmbrățișat și…dus a fost.
….“De ce rabzi toate astea?” – am cutezat să deschid din nou subiectul, pregătită să înfrunt un nou și elegant refuz…
Și atunci, pentru prima oară în toți acești ani de nedumerire, mi-a răspuns. Și mi-a făcut o confesiune la care nu mă așteptam și care mi-a șters orice urmă de zâmbet de pe chip, aruncându-mă într-o altă dimensiune : fiul lor, băiatul pe care îl admirasem constant atâția ani, dorindu-mi in taină ca și Victor al meu să-i semene, nu era, de fapt, copilul soțului său. Mi-a povestit despre o halucinantă poveste de dragoste pe care o trăise fulgerător, la 30 de ani, într-o deplasare de o săptămână la Viena și a cărei amintire palpabilă rămăsese să fie acest copil extraordinar. Mihai n-a aflat niciodată, l-a crescut cu toată dragostea de care este capabil un tată, fără să bănuiască măcar, că acest copil poartă amprenta unei alte iubiri…. Din acest motiv ascuns, pe care înțeleg că sunt singura care-l cunoaște, Elena i-a iertat și îi va ierta lui Mihai toate rătăcirile. E ca un preț, plătit de un om altminteri onest, pentru propria-i rătăcire. Ca o “autopenitență”, pentru greșeala de neiertat, săvârșită cândva. Și pentru faptul că, uneori, musca de pe căciula noastră este pe cât de mare, pe atât de nemuritoare…
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : http://www.catena.ro
Comentează