Viața își are propriile legi.
Viața fiecăruia are propriile legi, reguli, chiar puțin controlabile. Fiecare ființă de pe Pământ, asta cuprinzând și animale și pomi și fructe și ape și pietre, toate își au propria legislație. Într-o astfel de lege, a unei vieți simple, străbătând o evoluție lentă, înfrânată de cuceritori vremelnici dar mult mai puternici, a supraviețuit vechiul popor de pe teritoriul de astăzi al României. Viața dedicată doar agriculturii și păstoritului a fost legea daco-geților, apoi a daco-romanilor, sute de ani.
Adevărat este că statutul de păstori, poate, nu era legea care să consacre definitiv o națiune întreagă. Evenimentele evoluează în diferite condiții. Nevoile – deci legile vieții – se nasc în mod obiectiv, generațiile se schimbă, și, printre exemplarele umane apare –obiectiv- câte un individ străbătut de alt soi de gânduri, bune sau rele. Gândind altfel, simte altfel și – fără să-și dea seama – sparge tiparele. Cu timpul, își alătură alți indivizi care, la rândul lor, își făuresc propuneri noi pentru îmbunătățirea propriei vieți. Sau nu! Sau, în plus, pentru distrugerea fie a propriei vieți, fie a vieții celorlalți.
Și când te gândești că totul a început de la Cain și Abel…
Asemenea lucruri se produc în orice tabără, fie ea formată din cetățeni, indivizi foarte simpli – păstori, ciobani – , fie într-o mulțime care, întâmplător, este compusă din exemplare umane cu ceva șanse materiale suplimentare. Unii au fost mai vrednici sau mai șmecheri, ceilalți au avut mai multă încredere în vorbele mieroase ale celor dintâi.
Și așa s-au pus temeliile trainice a mii și mii de lupte, încă de la începutul lumii pe Pământ.
Dacă ar fi să spun adevărul, am aflat că, pe parcursul a doar două mii de ani, au existat aproximativ 300 de ani de pace. Cu alte cuvinte, tot restul timpului, noi, pământenii, ne-am războit. Șansele să numărăm 300 de ani de pace în următorii măcar 500 de ani se micșorează pe zi ce trece. Dar să nu-mi fac eu probleme! Trăiesc, încă, astăzi, și mă crispez la gândul că oricum, neamul ăsta al nostru a stat de sute de ani pitit pe la umbra căpițelor de fân, atunci când pe ceruri norii sunt acoperiți de zbârnâitul lănciilor, de scrâșnetul săbiilor, și își astupă urechile la bubuitul tunurilor. Cei care știau să mânuiască o pușcă, au încercat în multe rânduri, îndreptând-o când spre est, când spre vest, în speranța unei izbânzi definitive. Izbânzile noastre au fost cumva parțiale. Și îmi vine să spun că dintotdeauna am sălășluit într-o zonă devenită poligon de tragere, ce mai, devenită experiment, pentru încercarea răbdării. Și nu numai atât. Răbdarea ne-a fost pusă la încercare mereu, tot timpul, ce era mai important era cum să putem fi supuși în așa mare grad, încât să nu băgăm de seamă, din cauza fricii, cum ne dispar bogățiile, roadele pământului, brazii și stejarii munților, belșugul apelor, dar și bucuria cântecului și țesătura sufletului.
Plasat la răscruce de vânturi, ținutul nostru strămoșesc s-a legănat între forțele alternative ale imperiilor, pe rând, Otoman, Austro-Ungar, rusesc-sovietic, iar astăzi – părerea mea – sub comanda multor altor forțe, multi și bogat-inter-naționale. Câtă răbdare, câtă înțelegere ne mai trebuie, câtă învățătură – azi absentă aproape cu desăvârșire – ca să ne ciupească ceva din somnul și letargia noastră, să ne împungă, să ne doară rău. Ceva deosebit care să ne amintească existența clară a nației române. Nație de care o serie de oameni mari chiar au fost mândri și au salvat-o, nație pe care , însă, foarte mulți o laudă dar o mint, o fură, o înjosesc, o hulesc și, în final, o părăsesc.
Oare, după secole întregi, nu ne-am săturat să trăim doar ca un teren pentru experimente? Chiar nimeni nu înțelege că nu alții trebuie să ne facă treaba, ci doar noi – adică fiecare în parte -, doar noi avem puterea dar și voința de a ne îndrepta coloana vertebrală și de a nu mai sta cu mâna întinsă la îndatoritoarele ajutoare? Nu spune nimeni să nu avem prieteni, dar așa, mai cu măsură…
Pentru ce s-au luptat sute și mii de români și au murit degeaba? În toate războaiele care, oricum, nu erau ale noastre.
Dacă cineva, din întâmplare, va citi aceste vorbe și se nimerește să și gândească așa ca mine, va înțelege cu tristețe că încet-încet suntem pe cale de dispariție, dacă nu ne ținem cu dinții de istoria noastră, de puterea noastră fizică și intelectuală de a face ceea ce știm; concret, cu dedicație și, pe ici, pe colo, cu iubire și credință. Cei care speră că viitorul ne aparține sub forma ,,aplicațiilor,, și ,,butoanelor,,(cum le zic eu), care știu totul și dau soluții, fără să contribuim cu ființa noastră vie la împlinirea vieții pe pământ, se înșeală amarnic. Noi nu suntem făcuți pentru asta. Nu suntem făcuți pentru experimente. De niciun fel. Undeva, în depărtare, am rămas păstori și agricultori. Poate e mai bine așa. Muncă și cinste – poate ar fi o definiție mai aproape de sufletul nostru obosit de atâta neașezare! Cam învechit, nu?
Clic!
Comentează