Eu nu-i voi judeca niciodată pe medicii care se retrag…

Eu nu-i voi judeca niciodată pe medicii care fug. Mă va durea enorm, voi suferi în mine, voi comenta cu prietenii, dar nu-i voi judeca niciodată. Pentru că nu știu cum aș reacționa eu, în locul lor. Și nici voi. Niciunul din voi. Și nu vă bateți cu pumnul în piept. Și nu invocați jurământul lui Hypocrate. Nu dați cu pietre în ei , nu-i huiduiți și nu le strigați vorbe de ocară în spate. Pentru că numai frica instalată în ei, degenerând în disperare, i-a împins la acest gest…
Haideți să facem un exercițiu de imaginație . Să zicem că sunteți medic. Sau asistentă. Sau infirmieră, ce vreți voi, dar aș prefera să intrați in pielea și mai ales în sufletul unui medic. Ați fost hulit, ani în șir, pus la stâlpul infamiei și catalogat, “la grămadă”, ca șpăgar ordinar. Ați înghițit în sec, v-a durut sufletul, dar v-ați resemnat și, cu această ștampilă în frunte, v-ați făcut în continuare datoria, onest, conștiincios, încercând să faceți față unui sistem medical prăbușit. Și rămânând aici, in țara voastră. Pentru a-i salva pe românii noștri, nu pe străinii lor. Și, ca orice om, ați căutat să vă găsiți refugiul și alinarea în familie, în copii.
Și deodată vine pandemia. Vă treziti în prima linie, cu ochii tuturor ațintiți asupra voastră. Toți au așteptări. Lumea stă acasă, la adăpostul căminului și alături de cei dragi, și vă privește la televizor, de data asta compătimindu-vă. Lumea a uitat că v-a hulit, până mai ieri, și acum ochii tuturor se îndreaptă spre voi, ca si spre singurii salvatori. Viața noastră este în mâinile voastre. Dar dumneavoastră nu aveți stofă de erou. Și nici nu vreti să fiți. Sunteți un biet medic, care vrea să trăiască și pe care îl așteaptă acasă femeia lui și cei doi copii. Si cărora , în fiecare zi, le poate aduce virusul ucigaș, condamnându-i la moarte… In rest, sunteți un medic care, da, a jurat să salveze vieți. Și care pleacă la război, să înfrunte un dușman necunoscut, un adversar care lovește parșiv, cu arme despre care n-ati învătat la facultate. Dar dumneavoastră o porniți totuși la luptă, deși știți bine că nu aveți nici echipamentul necesar, nici armele potrivite. Nu aveți decât brusca încurajare binevoitoare a privitorilor de pe margine, dar și sinistra grimasă a mortii, instalată în trupul bolnavului pe care tocmai l-ați ținut de mână. Și mai aveți ceva : o avalanșă de știri distructive, care vă vin din toate direcțiile, anunțând zadarnicele eforturi ale confraților voștri din alte colțuri de lume. Scorul morții, anunțat în fiecare zi, vă atinge altfel decât pe noi. Pentru că dumneavoastră sunteți acolo, la hotarul impărătiei sale. Îi simțiți răsuflarea în fiecare zi și vă gândiți la viață, la cei de acasă, la “pieptul gol” cu care ați fost aruncat în luptă…Lacrimile celor dragi dumneavoastră nu se aud până la noi, dar le intuim. Si știu cum mi-aș implora eu însămi bărbatul iubit, pe tatăl copiilor mei, să renunțe la tot și să vină acasă. Să plece de lângă moarte. Să aleagă viața….Ei? Ați reușit să intrați în pielea personajului propus de mine? Lăsați jos piatra…
…E greu să judeci un medic care nu mai poate. Care a ajuns la un hotar, propriul hotar. Care pune armele în cui. În războaie, dezertorii sunt priviți cu ură și dispreț. Eu însă n-am puterea să-i urasc pe acești medici. Pentru că sunt oameni și li s-a făcut frică de moarte. Pe care au vazut-o cu ochii. E un sentiment uman, căruia nu i te poți împotrivi. Care-ți mutilează gândirea și șterge orice urmă de jurământ…
Nu-i judec ; mă dor fugile lor…însă cu fiecare medic care capitulează în fața inamicului nevăzut, admirația mea față de cei care rămân, crește exponențial. Mă plec în fața acestora din urmă și le cer iertare pentru tot răul pe care, în inconștiența lor, românii și conducătorii lor l-au revărsat, într-o nesfârșire, catre ei…