Bombănelile Marinei Editoriale

Durerea lui Alex

 

Chiar dacă, de ani buni, emisiunile mele găzduiesc frecvent drame umane, nu pot spune că m-am imunizat. Nu cred să existe vaccin împotriva empatiei și nutresc convingerea că , dacă ești om cu adevărat,  nu te pot lăsa sloi de gheață suferințele aproapelui tău. Și necunoscut dacă-ți este, tot ar trebui să  te miște durerile sale, învolburata sa viață, ardererile sale pe rug. 

Mi-au stat în vis-a-vis oameni pe care-i văzusem pentru prima oară în viață și despre care nu știam decât că-i cheamă Popescu, că sunt strungari, dascăli, agricultori sau asistente medicale, că au “n” copii și că-și împart casa cu Nefericirea. Apoi, în emisiune, în timpul interviurilor, le aflam necazurile, care se înșirau în poveste precum mărgelele pe ață. Și sufeream, cot la cot cu povestitorii. Cred că am și mărturisit , intr-o emisiune, cum mă surprind, in timpul filmărilor,  ciupindu-mă pe furiș de coapsă, pentru ca durerea provocată să-mi înfrângă lacrimile pornite către colțul de ochi..Mi se întâmplă asta des și nu pentru că aș sta prost cu nervii..

Însă și mai des mi se întâmplă să mă întreb, cum de Dumnezeu îngăduie suferința unor oameni minunați, fără cusur, atât de nobili și frumoși pe dinăuntrul lor. De ce suferința pământeană – dacă tot este în cantitate fixă și obligatorie, pare-se – nu le este repartizată jigodiilor, netrebnicilor, celor care seamănă în jurul lor ură și care-și revarsă răul asupra aproapelui ? Aici îmi pare o de neiertat greșeală de programare divină , iar justițiarului din mine îi este tare  greu să se împace  cu asta…

    Ultima oară mi-am pus aceste din urmă întrebari aseară, când Facebook-ul mi-a așezat sub privire o postare a unui om pe care nu voi înceta niciodată să-l iubesc. Bine-bine, este acea iubire care circulă prin lume sub un alt nume de acoperire : PREȚUIRE îi spune. Sau Respect. Sau Admirație nesfârșită. Cel de care vă vorbesc , un om admirabil din tălpi și până-n ultimul fir de păr răzvratit al creștetului său, se luptă, de o vreme nepermis de îndelungată, cu o suferință atroce. Nu-i știu diagnosticul medical, cu siguranță încâlcit, dar i-am aflat suferința.  Și nu pot spune nici măcar că o duce pe picioare, pentru că taman picioarele îi sunt eroinele dramei pe care o trăiește. Alex Stefanescu, unul dintre acei oameni pe care se sprijină, cu adevărat,  cultura română, scriitor și critic literar de excepție, a ales să ne împărtășească suferința sa. L-am cunoscut pe cand mustea de sănătate și energie. I-am admirat, fără oprire,  cariera, talentul, bunătatea, l-am așezat ca exemplu pentru toți bărbații acestei lumi – pentru uluitoarea și aproape nepământeana iubire care-l leagă de Domnița, femeia vieții sale. Am fost fascinată de simțul umorului său inegalabil. Nu am înțeles niciodată existența dușmanilor săi, la care uneori făcea atingere,  căci nu pot pricepe nici în ruptul capului, cum de un om atât de bun și atât de generos poate avea dușmani. Apoi îmi aminteam că pe lume mai există și pizmă și invidie și nu mi se mai părea stranie prezența lor în ecuație…

În numele unei prietenii pentru care îi sunt recunoscătoare până la cer și inapoi, Alex nu rata niciodată lansările cărților mele. Multe dintre ele poartă în debut cronicile sale atât de  îngăduitoare,  pe care le-am considerat întotdeauna un semn de bunăvoință și  încurajare. Știam bine că, de la înălțimea talentului și a valorii sale , scriitura mea îi părea probabil “furnică”…

   …De la penultima mea lansare de carte Alex a lipsit. Apoi și de la ultima. Atunci am simțit că, încet încet, îl pierdem pe Alex…Au început să apară pe Facebook-ul său dramatice relatări despre starea sa de sănătate. Nu mă mai ciupeam de coapsă citindu-le, căci eram acasă și puteam lăcrima în voie. Așa cum am făcut și în seara trecută, citind textul pe care îmi permit să-l reproduc mai jos. 

     Nu sunt un om din cale-afară de credincios, însă sper ca “responsabilii cu destinele noastre” să-l ajute pe acest om. Să-i întoarcă, prin sănătate, lucrurile bune pe care le-a făcut în viață, să-i curme suferința și să-i readucă zâmbetul pe chip.

…și-i mulțumesc Domniței ( pe care am văzut-o o singură dată în viață) pentru devotamentul exemplar, rugând-o să-l iubească, în aceste zile, și pentru noi, ăștia de departe…

Durerea ( text cu un final în așteptare, publicat de Alex Ștefănescu sâmbâtă, 19 iunie, intr-o zi ploioasă și tristă)

“Timp de mai bine de un an (din martie 2020 și până în aprilie 2021) am avut dureri mari, insuportabile, fără întrerupere, și ziua și noaptea. Durerile erau provocate de ulcerații la ambele picioare, apărute din cauza diabetului și a insuficienței venoase. Gambele îmi fuseseră parcă mușcate adânc de un animal monstruos. Numeroșii nervi dezgoliți asigurau, ca niște antene malefice, receptarea necontenită a suferinței, generată de atingerea cu aerul.

Mă gândeam că probabil chinuri asemănătoare a trăit Horea când – așezat pe un podium, în văzul mulțimii – a fost zdrobit cu o roată grea de car, centimetru cu centimetru, începând de la glezne și până la gât. Simțeam roata, ridicată și  coborâtă cu icnete de un călău nemilos, cum îmi strivește fluierele picioarelor. Îl vedeam și pe călău aplecat deasupra mea, cu o uitătură cruntă.  Numai că Horea a suferit doar un minut-două, apoi și-a dat sufletul, iar eu – un an și ceva. Se spune chiar că el l-a rugat pe călău să înainteze mai repede cu zdrobirea către piept, ca să-i scurteze chinul. Nu se știe dacă i s-a îndeplinit rugămintea.

Gemeam neîncetat și uneori geamătul mi se transforma în urlet. Când simțeam că nu mai pot face față suferinței, cădeam în genunchi și imploram durerea (nu pe Dumnezeu) să fie mai îngăduitoare cu mine. Am rugat-o și pe mama ca, de pe lumea cealaltă, să mă ajute în vreun fel.

La un moment dat am făcut demersuri să obțin morfină – și eram pe punctul de-a o obține –, dar Domnița s-a împotrivit, considerând gestul meu rău prevestitor, și am renunțat. 

Unii dintre medicii care m-au vizitat acasă au fost de părere că trebuie să mi se amputeze picioarele. O doctoriță a insistat, cu o argumentație patetică, să mi le tai chiar în după-amiaza în care venise să mă vadă, și i-a dat în acest scop telefon unui chirurg, prieten de-al ei. M-am supus, cerând doar o amânare până a doua zi dimineața. Cu o obediență de care mă mir eu însumi, am acceptat situația și am început să caut pe Internet oferte de proteze pentru picioare.

Seara însă, după plecarea doctoriței, m-a sunat întâmplător un prieten, medic la un spital cu prestigiu, și m-a oprit ferm să merg la tăiere, cerându-mi ca a doua zi să mă duc la el la spital. M-am dus, am fost tratat cu toată atenția, s-a stabilit că am arterele bune și că picioarele nu trebuie amputate, dar de dureri tot n-am scăpat. Mi s-a indicat un tratament pe care, dacă l-aș fi urmat cu strictețe, m-aș fi vindecat în aproximativ șase luni – un an.

Întors acasă, am luat tot felul de calmante, gata-gata să mor de inimă din cauza excesului. Am strigat de durere până la epuizare (înăbușit, ca să nu tulbur prea mult viața celor din jur); istovirea devenise pentru mine cel mai bun calmant. 

Într-o noapte am hotărât să mă sinucid. Știam că am în magazie o frânghie foarte rezistentă, de iută, cu diametrul de 14 mm și, în timp ce Domnița dormea, m-am târât cu ajutorul unui cadru metalic până acolo. Dar pe drum m-am gândit ce încurcătură le-aș face alor mei. Mi-am imaginat, cu un umor trist, cum cei care îmi vor manipula corpul – la morgă, la capelă, la cimitir – o vor boscorodi pe Domnița: „Vai, doamnă, ce mort greu aveți, dacă știam că e atât de greu nu ne băgam.”

M-am întors, pe furiș, în casă și m-am întins în fotoliul meu medical, ridicându-mi picioarele umflate și pline de răni pe măsuța joasă din apropiere. Din acel fotoliu am urmărit mai bine de un an, pe fereastră, succesiunea anotimpurilor: primăvară, vară, toamnă, iarnă și din nou primăvară.

Oamenii apropiați mie m-au slujit cu un devotament impresionant. Îmi vine să plâng când mă gândesc la dragostea lor inepuizabilă, dar nu dezvolt subiectul ca să nu transform evocarea în melodramă. Mai degrabă aș scrie – poate am să scriu cândva – o comedie a asistenței medicale de care am avut parte. S-au perindat prin casa mea, în total, optsprezece medici și patru infirmiere. Fiecare nou-venit considera ineptă terapia recomandată de cei dinainte. Unii cereau bani neverosimil de mulți, alții nu voiau să primească niciun ban, alții își aduceau soțiile sau fiicele ca să se fotografieze cu mine.

Mi s-a umplut casa de medicamente, unguente, pansamente, toate scumpe. Economiile noastre s-au scuturat în cel mai scurt timp ca frunzele pomilor toamna.

Cel mai curios este faptul că aproape în fiecare zi am scris, la un laptop așezat pe genunchi. Parcă aveam două euri: unul copleșit cu totul de suferința atroce și altul, intangibil, dedicat scrisului. Cu o mână strângeam disperat, până mi se albeau degetele, brațul fotoliului, cu alta – scriam….”

P.S. Oare putem lua măcar puțin din durerea ta, Alex, asupra noastră?…

 

Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : VIZUAL MAX

Etichete