Să te simți singură, atunci când ești singură, nu e mare lucru. Doare, și-atât. Ai în jur pereți, mobile, plante, poate o pisică sau un lătrător, mulți prieteni la telefon, vecini săritori și un televizor care merge aproape non-stop. Aproape că te-ai obișnuit. Repet : doare, dar te-ai obișnuit. Dacă ești capabilă să dezvolți o gândire pozitivă, poți admite că e doar o stare de tranziție, care nu va mai dura mult și că soarele va străluci curând și pe ulița ta, aducându-ți, călare pe-o rază, sufletul-pereche.
Să te simți însă singură, atunci când nu ești singură, doare al naibii de tare. Doare adânc, doare vârtos, doare nesfârșit, macină. Să ai lângă tine omul pe care cândva l-ai iubit și pentru care cândva ai fost zeiță și să te sufoce, lângă el, singurătatea, e un supliciu greu de îndurat. Și totuși, nenumărate femei îl îndură. Le vezi cum se topesc, precum o lumânare, de-a stânga sau de-a dreapta unor bărbați care nici măcar nu le mai observă, pentru care au încetat demult să fie un suflet, ci sunt doar un trup. Le vezi cum se consumă, întrebându-se de ce se intâmplă asta, care e leacul acestei boli și, în general, dacă are ea leac. Le vezi îmbătrânind în neiubire, tot sperând să le mai fie smotocite vreodată sentimentele ; le vezi prăbușindu-se , în fiecare zi, in fiecare ceas, în fiecare clipă, în abisul unei indiferențe letale.
Singurătatea în doi este mai ucigătoare decât o molimă fără leac. Ea omoară încet, dar sigur. Roade pe dinăuntru, mușcă din suflet și folosește, drept morfină, amintirile frumoase ale vremurilor care – începi și tu să înțelegi – că nu vor mai veni niciodată.
Singurătatea în doi este atunci când lângă tine respiră cineva, dar de fapt sufletul lui se află pe alte continente. Când vorbele tale se izbesc de pereți și se întorc la tine, fără să le mai audă cineva.Când întrebările tale rămân suspendate în aer și când cuvintele dintre voi devin silabe. Singurătatea în doi este atunci când treci prin fața omului cândva drag și nici măcar privirea nu-i mai tresare. Când nu-l mai mișcă nici necazurile tale, nici bucuriile, nici parfumul cu care te-ai dat și nici rochia care-ți stă atât de bine: când îi e totuna dacă o iei la dreapta sau la stânga și când îți observă lipsa numai dacă s-a golit frigiderul. Singurătatea în doi este atunci când vă uitați împreună la televizor, iar ochii minții privesc în direcții diferite. Când nu vă mai adună sufletele împreună nici măcar lucrurile care altădată vă făceau fericiți. Când fiecare din voi îi dă lui ” mâine” o altă definiție. Când, în patul vostru dublu, linia imaginară de pe mijloc nu mai este încălcată nici măcar din greșeală. Când sărbătorile devin corvoade, iar liniștea – al treilea membru al familiei. Când nu mai trageți la același jug decât în dorul lelii, în al unei inerții păguboase, sau, culmea! de frica de a nu rămâne singure! Păi…sunteți singure demult, dragele mele , treziți-vă și luați singurătatea de coarne!
Singurătatea în doi este o barcă trasă pe uscat, către Nicăieri. Iar soluția nu este decât una, tot singură și ea : dacă nu cumva vi s-a promis o a doua viață și vă puteți permite s-o irosiți pe prima, desprindeți-vă repede, căutați-vă un alt drum și fiți fericită! Meritați acest lucru!
P.S. Astăzi, la 10,10, pq TVR2, la emisiunea ” Femei de 10, Bărbați de 10″ , vom vorbi despre Singurătatea în doi. Oare nu aveți nimic să ne transmiteți?….
Comentează