banner marshal garden
Declarație de dragoste Femei de 10

Pretinsa ură faţă de bărbat nu este decât un joc al atracţiei

Concurs cu premii în cărți pentru cel mai bun răspuns

MOTTO. În fiecare număr am să reproduc o întrebare a mea și răspunsul Liei Faur, rugându-le pe femeile de nota zece din țară să-mi comunice ce anume ar fi răspuns ele la acea întrebare.

Iată întrebarea și răspunsul pentru a XXIII-a ediție a concursului:

 – Ai trecut de la persoana a treia la persoana întâi, ca şi cum ai fi vrut să spui: am tot vorbit despre ce înseamnă să fii femeie, iată acum o femeie reală, răvăşită de întâmplările vieţii. Iată-mă chiar pe mine, Lia Faur, într-un moment în care nu compun un discurs, ci trăiesc şi ţip.

Iar eu, Alex. Ştefănescu, nu pot rămâne indiferent. Trezeşti în mine dorinţa de-a te ocroti. Dă-mi lista celor care te-adus la exasperare, ca să-i bat.

Am observat, însă, că femeile când povestesc un necaz de-al lor, resimt ca inoportun modul prompt şi eficient în care bărbatul (dacă este bărbat) vrea să le ajute. Îţi vine să crezi că ele nu doresc să rezolve neapărat ceva, ci preferă să vorbească pe larg de situaţia lor, cu cineva care are răbdare să le asculte. Aşa e?

 – Da, nici eu nu doresc să-ţi plâng pe umăr, nici să-mi plângi de milă, dar, totuşi, îţi povestesc. De ce? Pentru că sunt femeie, că ajung la capătul puterilor (vorbesc în clişee!), că trăiesc tot felul de stări. Şi asta e una dintre ele, m-aş fi simţit ipocrită să nu ţi-o arăt, mai ales că vorbim despre cum e să fii femeie. Totuşi, de ce îţi spun? Poate pentru că vreau să te demasculinizez şi să găsesc la tine ascultarea maternă de care acum am nevoie, mizez pe anima, pe feminitatea ta. Crezi că doar bărbaţii au această nevoie?

Mărturisirea făcută unui bărbat primeşte o notă de intimitate mai accentuată decât cea făcută unei femei, devine mult mai interesantă pentru că îl implică adesea în poveste, şi prin faptul că el e bărbat şi e mai curios de ce i se poate întâmpla unei femei. Îţi împărtăşeşti altfel drama, eşti singură pe scenă, doar tu îţi cunoşti rolul. Apoi, spunându-i unui bărbat, e ca şi cum i-ai spune celui care ţi-a pricinuit răul, ai senzaţia că astfel vei îmblânzi pe cineva, măcar pe cel care te ascultă, e şi un gest de lămurire a felului cum funcţionează o femeie, a misterelor care o compun, sau a demitizării acestora.

Mă gândesc la un volum de corespondenţă între două femei sau între un bărbat şi o femeie. Cred că al doilea m-ar interesa mai mult pentru că acolo femeia caută să stârnească şi partea feminină a bărbatului, să-şi descopere sinele prin el, să-şi recunoască partea masculină, compatibilă. Magda Cârneci şi-a început „scrisorile” din cartea FEM, cu „Dragule”. În timpul lecturii am avut mereu senzaţia că aflu mai mult decât aş fi aflat dacă ar fi scris „Draga mea”, am avut curiozitatea unui intrus care îşi verifică potenţialul feminin printr-un confrate feminin (vezi, trebuie să folosesc tot un masculin ca să definesc femininul).

Cât despre mărturisirile făcute alteia, cred că femeia simte că o altă femeie nu ar înţelege-o fără să o şi critice în sinea sa. Când ni se plânge o prietenă devenim furioase, dar şi uşor impresionate de cel care a pricinuit răul, ne închipuim că nouă nu ni s-ar fi putut întâmpla aşa ceva, că, sigur, are şi ea vina ei, care nu va fi greu de găsit. Când apare el, ne punem într-o lumină nouă ca şi când am vrea să-i arătăm că noi suntem altfel. Pretinsa ură faţă de bărbat nu este decât un joc al atracţiei, cu cât urâm mai mult, cu atât dorinţa, fie ea şi subconştientă, e mai mare.

În adolescenţă aveam un jurnal în care scriam seara, pe furiş, începând cu „dragă jurnalule…” (am observat că şi alte fete scriu la fel astăzi) şi acolo înşiram ce nu puteam spune nimănui, dar şi observaţii zilnice, ca un meteorolog de serviciu: că Lili m-a enervat, că Robi îmi face curte, că mi s-a terminat şamponul, că pedagogul m-a scos în faţa careului de dimineaţă (aşa se proceda, înainte de a intra la masă, toţii interniştii se aşezau pe două rânduri, faţă în faţă – ca două armate inamice – iar problemele din ziua precedentă, discutate şi pedepsite; nu îmi amintesc să se fi anunţat vreodată ceva pozitiv, îţi strica ziua întreagă, îţi tăia pofta de biscuiţi tari cu ceai de zahăr ars, ars) pentru că am povestit pe geam cu un băiat de la etajul unu, iar directorul a auzit conversaţia, din grădină. Spusesem nimicuri în ziua aceea, cred că îmi plăcea cum stătea acel băiat, cu privirea în sus, ca şi când ar fi fost sub balcon, iar eu mă aplecasem spre el şi de abia mă mai ţineam cu picioarele de caloriferul de sub fereastră să nu cad. Mă rog, poate a fost şi îngrijorarea din partea directorului, să nu mă prăpădesc, dar nu a pomenit nimic despre asta, ci doar m-a certat şi m-a pedepsit cu suspendarea biletului de voie pe o lună de zile. O pedeapsă grea, îmi amintesc şi acum senzaţia aceea când rămâneam singură în toată camera şi deodată dispărea orice ţipăt, orice zgomot. Mă auzeam pe mine respirând şi păşind pe parchetul scârţâitor; atunci scriam din nou în jurnal.

Nu prea discut despre problemele mele cu bărbaţii, nu mi se pare că ar fi o soluţie, şi să mă justific: dacă se întâmplă să-ţi placă bărbatul căruia îi povesteşti, s-ar putea să i se facă milă de tine şi să nu te mai placă, chiar dacă înainte părea că e posibil; dacă nu crezi că te place şi nici nu îţi doreşti asta, s-ar putea să-l atragă tristeţea ta şi să înceapă să se apropie de tine în cel mai neaşteptat mod. După ce că te ascultă, cum o să-l mai îndepărtezi fără să-l jigneşti?

Oare de ce îi atrage slăbiciunea pe unii bărbaţi, pentru că sunt ei înşişi vulnerabili? Sau pentru că în felul acesta se simt protectori?

Nu am întâlnit încă bărbaţi care să mă privească aşa cum ar privi un alt bărbat şi nici nu-mi doresc, ar fi absurd să o facă. Şi mărturisirea are la bază tot o formă de seducţie, nu te mărturiseşti oricărui bărbat, ci abia după ce simţi că se leagă ceva între voi, uneori chiar fără prea multe cuvinte îţi poate inspira încredere. Ceva îţi place la el, modul cum se exprimă, cum este îmbracat, parfumul, mâinile, spontaneitatea, ironia. Aşadar, mărturisirea e şi ea o formă de seducţie învăluită în aerul intimităţii.

Mă simt destul de ciudat să le povestesc bărbaţilor despre mine, chiar dacă acum o fac, e însă doar o mică secvenţă de existenţă mărturisită (presupun că nu toţi bărbaţii vor citi ce scriu eu aici!). Ei nu trebuie să-mi cunoască dezamăgirile, e de-ajuns să mă privească şi să-şi dorească să mă îmbrăţişeze, şi nu mă răsfăţ acum. E nemaipomenit să fii înconjurată de bărbaţi care vor să te îmbrăţişeze, sunt mai puţin misogini, mai concentraţi pe ideea de frumuseţe, mai creativi. Nu cred în apropierile datorate tristeţii, atunci fiinţa e mult mai vulnerabilă şi uşor de impresionat. Începi să plângi şi el te cuprinde de mână, dacă ţi-o tragi, pari falsă, aşa că laşi mâna acolo, dar aştepţi momentul să-ţi curgă nasul pentru a găsi pretextul batistei şi a te elibera.

Un prieten bărbat căruia să i te confesezi e mai interesant, dar nu simplu de găsit, care să nu dorească decât să te liniştească, să-ţi fie de ajutor. Există şi astfel de bărbaţi, dar trebuie să fii atentă totuşi la nevoia de atingere, de îmbrăţişare. Între tine şi confesor faci să dispară graniţele tabu, să te considere una de-a lui, pe care o poate îmbrăţişa şi bate bărbăteşte pe spate. Dacă nu ai ales persoana potrivită, simţi imediat, după cum te priveşte. Bine că tu nu mă poţi privi, ci doar să citeşti! Cine ştie ce-aş vedea în privirea ta…

 

Femei de 10 pe Facebook