banner marshal garden
Bombănelile Marinei Editoriale

Povești adevărate, cu aromă de DIICOT

Ieri am primit o mulțime de felicitări. Nu, nu a fost ( încă) ziua mea și nici măcar nu am fost felicitată pentru fiul meu, proaspăt absolvent de liceu. O să vă cruciți, dar lumea a simțit, nu știu de ce ( sau…știu?) nevoia să mă felicite pentru nuștiuce acțiune a DIICOT-ului ( ba, știu foarte bine) , care a săltat nuștiuce cetățean sirian din Timișoara ( ba, știu și asta!), care e amantul de secole al nuștiucărei foste neveste ( cum să nu știu!)  a unui rege. Al asfaltului – cum aberează unii. Pe el îl știu și mai bine și mi-e drag….

 

Văzând că nu am nicio reacție la acțiunile DIICOTULUI, darămite să mă bucur, toți cei de mai sus – „felicitatorii”- mă îndemnau copios să fiu fericită. Fiecare,în felul lui : „- uite, vezi? Până la urmă roata se învârtește și cei care seamănă vânt, culeg furtună!” – ziceau unii, bucurându-se și pentru mine de faptul că, cei ce mi-au făcut la un moment dat viața calvar încep să plătească, într-un fel sau altul.” -Ai văzut? S-au bucurat când prietenul tău a trecut prin asta, și acum tăvălugul i-a atins și pe ei!”… „-Bucură-te, fraiero! – îmi spuneau alții – Încet-încet, toți cei care te-au acuzat, vor înțelege cum au stat de fapt lucrurile, cine a spart, de fapt, case și cine a lăsat copii fără părinți!” Lucrurile astea se află toate, până la urmă, și fraier să fii, să crezi că, jucând teatru sau fugind peste oceane, îți vei pierde urma…

 

…. Acu’, nu știu dacă sunt pur și simplu sleită de puteri ( duc acest surd război al adevărului de aproape cinci ani!) și de aceea nu mai am putere să mă bucur, sau este pur și simplu o chestiune de structură sufletească : sunt genul de om pe care nu reușesc să-l fericească nenorocirile altora. Nici măcar ale celor care mi-au făcut rău. Am privit și eu ieri, sec, știrile și am cutreierat link-urile pe care mi le-au tot trimis toți, din toate părțile, către articole din care am aflat cum au pățit-o „adversarii” mei… Dar am constatat că lucruri care poate ar fi trebuit să mă facă să răsuflu ușurată ( justiția divină este atât de reconfortantă!) mă lasă absolut rece. Să însemne,oare, că m-am „vindecat”? Că rănile Trecutului nu-mi mai provoacă durere, ci eventual doar acea ușoară mâcărime ce precede vindecarea? Sau, poate că undeva, în subconștientul meu, am știut dintotdeauna că aceia care se poartă nedrept cu mine, care îmi poartă sâmbetele, și duminicile, și lunile, și marțile…, își vor primi, la un moment dat răsplata, fără să fie nevoie să-mi bat eu capul cu asta…

 
Cine ridică sabia, de sabie va muri – îmi vine acum în minte un proverb belicos. Iar prin sabie nu se înțelege numai arma ascuțită a lui D’Artagnan. Ci și altfel de „deznodăminte”: prăbușiri bruște, ghinioane majore,disprețul celor din jur. Ba chiar și boli, deloc ușoare. Cei care ne pângăresc, la un moment dat, viața, vor avea parte de Răul întors spre ei. Dumnezeu să-i aibă în pază și să le dea mintea cea de pe urmă. Dacă le mai poate folosi la ceva…

Femei de 10 pe Facebook