Fericirea stă în lucrurile mărunte.
Cuvintele de mai sus, deși devenite banale, poartă în încărcătura lor adevăruri de netăgăduit. Mai mult, p cu toții putem “îngrășa” înțelesul vorbelor, cu propriile experiențe. De câte ori nu ni s-a întâmplat să simțim sentimentul fericirii, generat de un gest mărunt, un cuvant simplu, o privire, o mângâiere. Desigur, totul depinde de persoana care ni le-a adresat, de momentul vieții în care le-am primit.
Pentru că sâmbătă va fi validată în sfârșit , de către telespectatorii noștri, Gala “Nemuritorii” – extraordinarul spectacol, realizat de echipa “Rivalii” la Teatrul de revistă “Constantin Tanase”, voi veni în sprijinul acestui editorial cu un mic exemplu personal. De unde se va vedea clar cum un fapt minuscul îți poate schimba starea de spirit, transformand un munte de neliniști într-o ușurare soră de fericirea.
….Eu, după cum telespectatorii mei s-au obișnuit demult, nu sunt o persoană sofisticată în alegerea vestimentației de prezentare. N-am fost niciodată, nici măcar când de acest aspect al prezențelor mele pe micul ecran se ocupa iscusita Zina Dumitrescu. În ton cu emisiunile mele, deloc frivole, însă dinamice și cât se poate de ancorate în realitatea omului de rând, m-am îmbrăcat mai totdeauna firesc, fără stridențe. Am fost mereu conștientă de limitele mele ( unii le spun “frustrări”), în plus, am considerat mereu că un adevărat moderator nu trebuie să se scoată pe el în evidență, ci să-și pună în valoare, din toate punctele de vedere, invitatul. Prin urmare “glamour”-ul specific altor vedete tv, unele dintre ele mult mai înzestrate fizic decât mine, nu s-a lipit niciodată de mine. Ba chiar m-am simțit stingheră atunci cand, un creator sau altul, care a riscat să se promoveze “prin mine”, încerca să mă impacheteze în ceea ce avea el mai bun. Eleganța exagerată a unor ținute mi-a compromis mereu starea de bine din emisiune. Eram atentă ba să stau dreaptă, ca să nu compromit munca omului, ba să nu mi se vadă genunchii, ba să nu mă întorc cu spatele că era crăpătura rochiei prea adâncă, ba să nu ma aplec, din cauza decolteului prea generos.
La Gala de care tocmai v-am vorbit m-a “îmbrăcat” Dani Iusco – un designer inspirat, însă din cale-afară de modest. Modestia, specifică oamenilor din Ardeal, Maramureș și alte părți ale fostului Imperiu, i-a scurtcircuitat, în mare parte, gloria pe care ar fi putut-o avea un artist avand talentul lui. Mi l-a recomandat acum câțiva ani Valentina Fătu și Dani mi-a ramas lipit de suflet, îmbrăcându-ma la cateva evenimente. Lucru care l-a costat destul de multi nervi, caci mereu avea de înfruntat obiecții de genul : “Dani, e prea scurtă!”, “Dani, e prea decoltată!” “Dani, să-mi acoperi brațele!”, “Dani, nu mă pot mișca, fă-o mai puțin strâmtă!” etc. Dani a strâns din dinți și, pe principiul “Clientul nostru, stăpânul nostru”, colaborarea a continuat.
Pentru spectacolul de la Teatrul Tănase, lucru surprinzător și pentru mine, am spus “DA!” la propunerea creatorului de a-mi face o rochie lungă. “La schimb” i-am cerut ca ea să aiba culoarea mea preferată . Negocierea s-a incheiat cu succes, așa că urma sa port, pe scena de la Tănase, o rochie lungă de culoare cyclame, semnată “Dani Iusco”.
Dupa două probe înghesuite între o mie de alte probleme pe care le-am avut de rezolvat în perioada cu pricina, rochița a fost gata, lucrată fiind cu migală din voaluri suprapuse și îmbogățită cu mărgelele sclipitoare cusute ore în șir, bucată cu bucată, de migălosul discipol al Doinei Levința. Cateva zile, rochița cyclame s-a plimbat prin apartamentul meu, oglindindu-se în toate oglinzile, geamurile și vitrinele casei mele. Pentru cineva, total neobisnuit cu rochiile lungi ( pot număra pe degete ocaziile în care am fost nevoită să le port!), o astfel de încercare, urmand în plus a se derula pe tocuri înalte și în fața unei săli pline ochi, completată cu destule camere de luat vederi, nu e un challenge chiar ușor!…
Uitasem însă un lucru esențial, pe care mi l-a relevat repetiția generală din ziua precedentă evenimentului : chiar la început, după ce baletul Teatrului Constantin Tanase executa “cortina” de început, eu și Dan Helciug urma să ne facem strălucitoarea intrare în scenă, coborând triumfatori treptele din fundalul scenei. Bang!!! ….odată că, dintotdeauna, coborâtul treptelor pe tocuri înalte mi-a dat de furcă, provicandu-mi nu neapărat căderi spectaculoase de talia celor din filmele mute de altădată, ci macar emotii cât casa. …Casa Poporului! 😂😂 Apoi, peste aceste emoții urmau să se suprapună, de data asta, și cele generate de poalee lungi, configurate de Dani Iusco. Doamne, cât de usor puteam călca pe ele, în coborârea “lină” a celor cateva trepte din decor! Și cat de spectaculoasă ar fi fost rostogolirea mea, în văzul tuturor, chiar la început de show, compromițand-l pe acesta definitiv! Degeaba primeam abundent indicații de genul : “Ține-l de braț pe Dan!” , “Ridică-ți rochia în timp ce cobori!” etc. Noaptea dinaintea evenimentului n-am visat decât scene demne de “Cascadorii Râsului”, în care protagonistele eram eu si rochia mea cyclame! Nu spun că , în seara premergătoare Galei, am urcat și coborât de zeci de ori scările blocului, învesmantată în rochia lui Dani si cocoțată pe tocurile aurii, pe care le comandasem online de la ALURA, brandul meu favorit! Probabil că spectacolul, oferit gratis vecinilor privitori prin “vizorul” ușilor de la intrare, a fost fabulos! 😂😂
Bref, show-ul nostru a avut loc, dominat fiind NU de emoțiile mele de producator și prezentator, ci de cele generate de primele sale minute, acelea ce conțineau înfricoștoarea coborâre de trepte, gest ce dobandise în mintea mea valențe cosmice! Desigur că vi se pare o exagerare prea mare , tot ceea ce vă spun eu aici, dar va rog să vă imaginați pe voi însevă, cu ochii minții, coborand o scară, într-o rochie lungă, pe tocuri de 12 cm și având lipite de voi privirile a câteva sute de oameni, bașca obiectivele camerelor de filmat!
Prin urmare, cu riscul de a părea caraghioasă, am să vă mărturisesc aici, în premieră, faptul că, cea mai mare ușurare ( soră cu fericirea!) pe care am simtit-o, pe 29 mai, la Teatrul Constantin Tănase a fost clipa în care m-am vazut în mijlocul scenei, cu treptele îndăratul meu, moment surprins fix în fotografia de profil a acestui editorial. Din acel moment, tot ceea ce a urmat a fost, pastrând limitele ironiei, un adevărat “piece of cake”. Sau “floare la ureche”, cum spune romanul!
Poate că acest “quod erat demonstrandum” am meu nu este cel mai potrivit cu putință, dar cred că este ilustrativ, într-o oarecare măsură, pentru proverbul “Fericirea stă în lucrurile mărunte”! Fiți fericiți, așadar, și nu uitați ca sâmbăta, la ora 14,30, pe TVR2, veți putea urmari “Gala” noastră!
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : VITAMAX
Comentează