„Paris – Orașul Indrăgostiților”… Aiurea! Îndrăgostiții n-au nevoie de un oraș al lor! Nu au nevoie de spații care să se asorteze iubirii ce-i leagă, de medii în care aceasta să funcționeze, chipurile, mai eficient. Povestea cu „Parisul, orașul îndrăgostiților” este o găselniță de marketing, pentru a încuraja turismul internațional. Căci, nu-i așa? Dacă tot se spune că te poți îndrăgosti la orice vârstă, atunci când ți se flutură ideea că un cutare oraș i se adresează în mod expres iubirii tale chiar îți și vine s-o pornești într-acolo!
Dar, repet, îndrăgostiții n-au nevoie de un oraș al lor. De fapt, de ce anume au nevoie îndrăgostiții? Au nevoie disperată unul de celălalt, au nevoie să respire împreună, să pășească fix în aceeași direcție, în același ritm, cu aceeași viteză, au nevoie să simtă mâna celuilalt în mâna sa, parfumul acestuia în nările lor, să-i absoarbă cuvintele prin toți porii. Au nevoie – eventual! – de îngăduința tacită a celor din jur, pentru ca dragostea lor să nu fie sugrumată de energiile negative ale acestora, au nevoie de oleacă de soare pe ulița iubirii lor, pentru ca să-și rumenească sentimentele, să vadă cum acestea înfloresc, călare pe limbile ceasului. Au nevoie de un acoperiș. Unul care să-i ferească de relele lumii, pentru că, nu-i așa? atunci când iubești, tinzi să te amăgești că lumea e frumoasă și bună, iar aceasta te poate lovi nedrept pe la spate, când ți-e tot ea, lumea, mai dragă și iubirea mai aprinsă.
Când iubești nu ai nevoie de un oraș anume. Ai nevoie, în primul rând, să știi că ești la rându-ți iubit. E tare grea iubirea într-un singur sens, aproape un non-sens, o povară de nedus. Chiar! ce-ar fi să scriu mâine despre asta?…
Când iubești, fericirea îți apare de după cele mai neașteptate colțuri. Umbra ei îți răsare dindărătul lucrurilor simple și sfârșești prin a fi uluit cât de tare pot să te bucure întâmplări mărunte, pe lângă care până mai ieri treceai fără să-ți clintești sufletul. În doi, găsești bucurie în aproape orice… Îndrăgostiții nu au nevoie de un mediu propice. Ei transformă orice haină care-i îmbracă într-un „mediu propice”. Ei nu au nevoie de vilă cu piscină pentru a-și găzdui iubirea. Mansardele au farmecul lor- cu cât mai aproape de lună, cu atât mai bine! – iar fericirea cea mai mare a îndrăgostiților este să se bălăcească nu în bazine străvezii împrejmuite de gazoane corect tunse, ci fiecare în sufletul celuilalt; să constate cât de adâncă le este dragostea, să viseze naiv la nemurirea ei și să plutească, cu mâinile încleștate, în ceruri, al nouălea, al zecelea, al unsprezecelea…
Îndrăgostiții nu au, nu!, nevoie de un oraș al lor, ci se asortează perfect oricărui oraș de pe planeta asta. Oricărui sătuc, oricărui colț sălbatic de natură pe care omul n-a apucat încă să-l răscolească, să-l murdărească… În doi, niciun loc nu e prea urât, prea departe, prea plicticos; fiecare are farmecul său, poezia sa, ale cărei cuvinte rimează cu cele pe care și le spun îndragostiții, în șoaptă sau în gând..
Îndrăgostiții au nevoie, până la urmă, unul de dragostea celuilalt. Au nevoie să creadă că aceasta va fi veșnică. Și chiar dacă veșnicia unei iubiri se măsoară în zile, ei se amăgesc apoi că îi va urma o alta, care va fi cu adevărat pentru totdeauna…
Rândurile acestea mi-au fost inspirate ieri, la Paris, în orașul zis al îndrăgostiților, în timp ce contemplam sărutul prelung al unora dintre ei, în fața Zidului iubirii din cartierul Montmartre, pe care, în 311 limbi ale Planetei, scrie „TE IUBESC”…
Comentează