Bătăile rupte din Rai ale Mariei Olaru

De când eram puștoaică și o adulam pe Nadia Comăneci, înscriindu-mă în armata fetițelor care își doreau să fie „ca Nadia”, am dobândit un respect uriaș pentru sportivi, pentru cei pentru care, la marile competiții internaționale, urcă tricolorul pe catarg și se intonează imnul României. I-am venerat de-a dreptul, iar atunci când profesia mi-a oferit ocazia să-i cunosc personal și să-i omagiez în emisiunile mele, am fost omul cel mai fericit. Am avut mereu impresia că Ei, acești sportivi de aur ai României, sunt adevăratele modele pe care suntem datori să le oferim copiilor noștri. Eforturile lor, dublate de atâtea sacrificii și renunțări, subjugate toate atingerii, cu orice preț, a unor țeluri extrem de înalte, trebuie să fie cunoscute obligatoriu de generațiile astea comode, care așteaptă să le pice totul din cer, care învață de la vremurile astea cum e să muncești în dorul lelii, cum e să te „strecori”, să te „fofilezi”, cum să-ți găsești un job bun, care să-ți ofere bani mulți, cu eforturi cât mai puține. Dacă se poate, deloc.
Zilele acestea, soclul imaginar pe care le așezasem, în sufletul meu, pe campioanele noastre mondiale la gimnastică ( fac parte dintre acei care nu se pot accepta declinul gimnasticii românești ) s-a clătinat serios. Am aflat de scandalul iscat de proaspăta cartea a fostei campioane mondiale Maria Olaru și m-am întristat cumplit. Și nu pentru că marea noastră gimnastă își povestește cu sinceritate viața – un demers, până la urmă atât de necesar copiilor noștri, dar și celor dornici să se inspire din cariere de succes. Ci pentru că Maria a acceptat să fie atrasă în jocul murdar al unora și altora, care, pe spinarea unor dezvaluiri ” de scandal”, încearcă să lovească în doi dintre cei mai mari antrenori de gimnastică pe care i-a avut România. Nu le iau apărarea lui Belu și Bitang. Doi oameni atât de puternici nu au nevoie ca noi, ăștia mărunți, să le luăm apărarea. Succesele pe care le-a obținut gimnastica românească sub bagheta lor ar trebui să joace rolul celui mai puternic scut din lume împotriva unor astfel de nemernicii.
Sunt absolut convinsă că palmele și cuvintele aspre, încasate cândva de Maria de la antrenorii săi nu sunt chiar o invenție. Cel mult, poate, o exagerare. Insă nu știu zău, dragă Maria, ce ți-a venit ție să dezgropi morții și să mai și chemi puhoiul de lume să joace țonțoroiul pe mormintele răscolite?!? De ce, draga mea, dacă era atât de rău Atunci, nu ai făcut repejor stânga-mprejur, renunțând la viața de sportiv și la multele medaliile și satisfacții sportive, și întorcându-te la păpușile tale și la săritul corzii în fața blocului? Vrei să-ți mărturisesc ceva, Maria? Și pe mine, în copilărie, învățătoarea mea mă pocnea cu rigla peste degete când scriam urât, proful de mate mi-a dat, la un moment dat, două palme de țin minte și acum teoremele pe care atunci nu le mai găseam, prin memoria mea zăpăcită de prima iubire, iar asprul meu tată își scotea deseori cureaua din pantaloni, pentru a „rezolva” ceea ce „cu frumosul” nu avea niciun efect. Lor le sunt astăzi datoare pentru că scriu frumos, pentru că am o gândire matematică ce mă scoate de multe ori din încurcăturile vieții,și pentru că am crescut frumos și nu am luat-o razna, atunci când „razna” mă ademenea pe cărările sale. Și eu, la rându-mi, regret poate chelfănelile pe care le-am mai „scăpat” în direcția copiilor mei, în momente când mă trezeam sleită de puteri și răbdări, dar știu bine că dragostea era, de fapt, resortul chiar și al acestor poate mai abrupte gesturi părintești.
Da, Maria, ca amintire înghesuită într-o carte autobiografică, e ok să ne povestești și despre caftelile pe care le-ați luat voi de la antrenori, însă…vrei să-ți mărtusisesc ceva? Aș da oricât să fi încăput și eu pe mâna unor astfel de „tartori”, dar care să-mi fi umplut pereții casei de diplome și vitrina de medalii! În plus, vezi tu, draga și atât de admirata mea, la un moment dat, sportivă, din confesiunile astea ale tale se hrănesc acum șacalii din presă, care atât au reținut din toată cartea ta: că ai fost beștelită și mătrășită de antrenorii tăi. Oare merită să te războiești acum, după ce ai tăcut o viață, cu Trecutul? Oare, așezate în balanță, lucrurile bune pe care le-au îndreptat spre viața ta, domnii Belu și Bitang, nu atârnă cumva oleacă mai greu decât cuvinte și gesturi, spuse și făcute cu siguranță în momente de maximă tensiune și solicitare nervoasă?
Ca strategie de marketing, ne aflăm în situația „punct ochit, punct lovit”. Fără citarea acestor paragrafe, probabil că această carte a gimnastei Maria Olaru ar fi trecut neobservată. Cum neobservate trec,la noi, din păcate, mai toate faptele bune ale oamenilor valoroși. Însă din punct de vedere moral, „incidentul” ( nu știu dacă am nimerit bine cuvântul) nu-i poate lăsa unui om echilibrat, decât un gust amar. Sincer, nu știu cât îmi va lua să-l uit, și să-mi reîntorc, spre marea noastră campioană, toată dragostea și admirația pe care i le alocam până mai ieri…