banner marshal garden
Timp liber

Eugen Cristea – invitație la spectacol: „N-avem nevoie decât de dragoste!”

Când spun Eugen Cristea, gândul îmi zboară inevitabil la copilărie. Îmi aduc aminte cât de nerăbdătoare eram să vină sfărșitul de săptămână și, odată cu el, celebra emisiune pentru copii „Feriți-vă de măgăruș”. Nu cred că e copil al anilor ‘90 care să nu fi privit această emisiune. Timpul a trecut, iar copiii de odinioară au devenit adulți. Anii au lăsat ceva urme și peste chipul maestrului, dar talentul, energia și buna dispoziție pe care le emană nu i le va putea lua nimeni niciodată. Un artist complex, cu zeci de roluri pe scene și în filme, apariții televizate și cu o voce inconfundabilă, Eugen Cristea ajunge repede la sufletul imageoamenilor. L-am întâlnit pe maestru în locul cel mai drag lui, a doua sa casă, teatrul, unde în mai puțin de o oră urma să urce pe scenă și să facă ceea ce știe cel mai bine, show. O atmosferă caldă, primitoare, dar apăsătoare în același timp, fiindcă avea să aibă loc întâlnirea cu Măria Sa publicul, iar emoțiile și nerăbdarea pluteau în aer. Teatrul Național le oferă bucureștenilor o „Carte de vizită” a lui Eugen Cristea. Un spectacol de varietăți în care bluesul se armonizează perfect cu country şi baladele. Cu compoziții proprii și cover-uri, Eugen Cristea oferă o seară de vis. Toate melodiile sunt live, fiind acompaniat de două chitare, dar și de un pian. La fiecare din ele cântă artistul însuși. Pentru ca seara să fie completă, nu pot lipsi momentele umoristice și monologurile. Și cum a imagefost ultima reprezentație din acest sezon, Eugen Cristea a avut și un invitat special, pe frumoasa și talentata lui soție, actrița Cristina Deleanu. Împreună au jucat o scenetă plină de umor, care a stârnit hohote de râs din partea celor prezenți , dar și aplauze la scenă deschisă. Dar, nu a fost singurul invitat special. Din primul rând, artistul Sergiu Cioiu l-a urmărit cu sufletul la gură. La un moment dat, preț de câteva minute, au făcut schimb de roluri. Maestrul Cioiu pe scenă, Eugen Cristea în public, spre deliciul spectatorilor. O parte importantă din acest spectacol este interacțiunea cu publicul. Actorul se află într-un permanent dialog cu spectatorii, povestindu-le istoria fiecărei piese și invitându-i să cânte alături de el. Norocosul sau, mai bine zis, norocoasa a câștigat CD-ul artistului și al soției sale, în urma unui concurs. Mai bine de o oră, spectatorii s-au lăsat teleportați în anii ‘70, dar și în lumea umorului, iar finalul i-a surpins în picioare, oferind ropote de aplauze. Un spectacol la care nu ai cum să te Eugen_Cristea
plictisești, ci care te relaxează și te binedispune. Chiar dacă a fost ultima reprezentație până în toamnă, Eugen Cristea și-a demonstrat încă o dată valoarea, iar dorința începerii noii stagiuni cât mai repede a încolțit în sufletele celor prezenți. Pentru artistul și OMUL Eugen Cristea, nu poate exista decât o singură notă, și aceea este 10, de aceea este cel mai îndreptățit să li se adreseze Femeilor de 10!
Alina Anghel: Cum a început povestea dumneavoastră în minunata lume a teatrului? De ce ați ales teatrul?
Eugen Cristea: E o întrebare bună, dar răspunsul e mai complicat. Inițial, am pornit pe formație realistă, ca să zic așa. Nu mai știu cum e acum, că atâta zăpăcesc ăștia învățământul, de nu mai știi. Atunci, era clasa de uman, de real și cu limbă latină și trebuia să-ți alegi o specializare. Eu am fost de formație realistă. Pot să vă spun că am fost laureat al mai multor olimpiade de fizică, de matematică, de chimie. Am și acum diplomele pe care le țin la loc de cinste. Drept care, imediat după absolvirea liceului, m-am îndreptat firește, cum era și o modă în anii `70, către Politehnică. Acolo, am făcut un an la Secția de Automatică și anume Secția Calculatoare. Puțină lume știe asta. Sigur că anul respectiv mi-a folosit pentru că mi-a pus bazele unor cunoștiințe care aveau să-mi fie necesare acum când nu mai putem trăi fără această blestemăție numită calculator și tot ce decurge: tablete, telefoane mobile și CIP-urile pe care mai mult ca sigur le avem cu toții băgate în cap. După care, mărturisesc cu toată sinceritatea, n-am putut să suport atmosfera din Politehnică. Nu mă simțeam bine, nu eram în largul meu cum se spune și am schimbat dintr-o dată macazul, îndreptându-mă către teatru. Sigur că aveam dinainte o pornire declanșată. În 1961, când împlinisem nouă ani, am intrat în studiourile de radio și acolo am avut ocazia să particip la niște înregistrări cu cei imagemai mari actori ai momentului. Am continuat activitatea vreme de peste 50 de ani la radio și probabil că acolo s-a sădit sămânța sau ca să spun așa microbul pentru această meserie. Sigur că și vremurile erau altele, relațiile erau altele. Noi ne uitam la actorii de pe vremea aceea ca la niște zei și probabil că asta m-a influențat în alegere.
A.A.: În anii `90, prezentați celebra emisiune pentru copii, „Feriți-vă de măgăruș”. De ce nu ați ales să fiți actor la teatrul pentru copii?
E.C.: Am cochetat și cu ideea asta. Probabil că lucrul ăsta se datorează faptului că încerc să-mi păstrez un suflet de copil în ciuda vârstei și dau mereu ca exemplu celebrul citat al marelui nostru Brâncuși care spunea că „Atunci când am încetat să fim copii, am murit”. Ori, cel puțin deocamdată, mai vreau să mai trăiesc. Mai am câte ceva de spus pe planeta asta, pe celelalte planete vom vedea. Dar, am cocheatat. Am făcut foarte multe piese pentru copii la radio. Foarte multe. Am jucat în Buratino, în Pinochio și în multe altele, alături de mari actori ai Teatrului pentru Copii printre care o amintesc cu mare plăcere pe doamna Alexandrina Halic care a fost și este în continuare un mare model pentru noi toți. În 1975, am jucat un an și jumătate chiar într-un spectacol la Teatrul Creangă, care se numea „Andersen, șapte povești”. Erau șapte povești, firește de Hans Christian Andersen, unde am jucat și i-am avut ca parteneri pe celebra Daniela Anencov, pe Jeanine Stavarache și mulți, mulți alți actori importanți ai Teatrului Creangă, de atunci. Nu m-am îndreptat spre asta pentru că mi s-a părut, fără să vreau -Doamne ferește- să jignesc pe cineva, că mă limitează să merg numai pe această cale și atunci m-am îndreptat către teatrul, hai să zicem clasic. „Clasic”, în sensul de teatru, teatru. Nu neapărat pentru copii sau tineret, ci și pentru copii și tineret, dar care îmi oferea, probabil, posibilități mai mari de exprimare.
A.A.: Ați jucat în foarte multe filme și piese de teatru. Care este rolul imagede suflet, indiferent că vorbim despre teatru sau film?
E.C.: N-am avut niciodată un rol preferat. Am îndrăgit în general fiecare rol din toate zecile, sutele, care încet, încet s-au adunat. Pot să vă spun ca o curiozitate sau nu neapărat ca o curiozitate, ci ca un exemplu,că n-am refuzat niciodată vreun rol, indiferent cât de mic sau de mare a fost. Niciodată n-am refuzat.
A.A.: De ce?
E.C.: Pentru că mi s-a părut că ce ți se dă aia trebuie să faci și pentru că fiecare rol, chiar dacă e un rol mic de exemplu, reprezintă o provocare cu care trebuie să te lupți și pe care trebuie s-o birui, pe care trebuie să o învingi. Drept pentru care, așa cum spuneam mai înainte, m-am apropiat de fiecare rol cu drag, cu dăruire și cu împlinirile care decurg de aici.
imageA.A.: Peste mai puțin de oră, bucureștenii vă pot vedea la Național în piesa „ Carte de vizită”. De ce ați ales acest nume?
E. C.: L-am ales după mai multe căutări. Mai am câteva luni până la pensie, mai puțin de zece luni, în ciuda aparențelor, și m-am gândit să aduc pe scenă un fel de bilanț a tot ceea ce am făcut până acum și de aceea am spus „Carte de Vizită”. Ideea titlului nu-mi aparține. Dar, după cum probabil știți, fiind mare pasionat și cultivator de muzică, am avut în anii `70 un mare idol printre mulți alții pe nume Rory Gallagher care din păcate a dispărut dintre noi și acum le cântă îngerilor. El avea unul dintre discurile de mare succes intitulat chiar așa „Calling card” („Carte de vizită”) și am avut și imaginea coperții discului cum era pe atunci. Nu ca acum când toate sunetele circulă prin aer, nu mai vezi o copertă de disc normală și de acolo mi-a venit ideea. A fost și un pariu cu mine însumi. Uite, că fac 40 de spectacole. Eu zic că e o performanță pentru că, din imagenefericire, trebuie să spun asta, sper să înregistreze și pentru direcție, e considerat cam Cenușăreasa adică n-am niciun fel de sprijin, niciun fel de reclamă, niciun fel de panou publicitar și atunci mă zbat singur. Mă bucur că lumea își rupe din timp și reușește să vină în număr mai mare sau mai mic la acest spectacol. Dar, țin neapărat să precizez, cu o mândrie ieșită din comun, toată lumea pleacă ultra mulțumită de la spectacol. Până la urmă, este un spectacol de varietăți sau un spectacol post- modern cum i-am zis eu. În sensul că, fiecare își alege ce-i place sau fiecare își alege ce nu-i place din spectacol, pentru că are de toate. Încă un prilej de mândrie, este și faptul că nu cred să existe la ora actuală mulți, și spun cu toată responsabilitatea, nici între tineri, care pot să facă ceea ce veți vedea dumneavoastră aici. Repet, e un prilej de mândrie și ies cu fruntea sus. Multă lume întreabă cât durează spectacolul. Depinde, zic. Între o oră jumate și trei ore. De exemplu, acum doi ani, exact în luna asta se împlinesc doi ani, în primele spectacole am avut și trei ore, trei ore și zece. Atât a durat. Pe urmă am mai limitat.
imageA.A.: Și de unde aveți atâta energie?
E.C.: Foarte multă lume mă întreabă. În primul rând, datorită unui regim de viață echilibrat și cu asta cred că am spus totul. Eu de felul meu nu beau. Alerg, merg mult pe jos. Mai înot, mai joc tenis și lucrul ăsta se vede. Te ajută foarte mult pe scenă.
A. A.: Ce doriți să trasmiteți prin acest spectacol?
E.C.: Răspunsul e greu de dat pentru că deasupra spectacolului planează tema iubirii. Este un sentiment la care eu nu am renunțat și nu voi renunța niciodată, având ca motto celebra piesă a Beatlesilor „All you need is love”,-„N-avem nevoie decât de dragoste”. Este imagedragoste față de aproapele tău și chiar și față de sine. Nu în ultimul rând, față de spectator care este Marele și până la urmă Unicul nostru judecător. Un alt mesaj este acela să încerci să arăți că la orice vârstă se poate și nu în ultimul rând faptul că am și exemple de cântăreți la nivel mondial. De exemplu, Tina Turner, unul dintre marii mei idoli, care deși a ajuns la vârsta de 76 de ani, continuă să cânte. Inclusiv soția mea, care are și ea o vârstă respectabilă, e prezentă în spectacol și care la fel nu se lasă și nu vrem să ne lăsăm pentru că până la urmă asta ne menține. Eu cred că în clipa în care încetezi să iubești sau încetezi să imagemuncești, să te dăruiești, ești pierdut. Când te relaxezi, te refugiezi într-un fel de automulțumire și atunci începi să nu te mai duci să stingi televizorul cu mâna ci cu telecomanda. Ți-e lene să te mai duci să speli vasele, ți-e lene să te mai duci până la colț să-ți cumperi un parizer și te lași. Încet, încet, te degradezi ori exact lucrul ăsta vreau să-l evit cu toate forțele și cu toate puterile.
A. A.: Care este cea mai mare bucurie a dumneavoastră?
E. C.: Călătoriile. Răspund fără niciun fel de ezitare. Am avut mare noroc și o șansă care s-a ivit, culmea, tot datorită radioului. Printr-un spectacol pe care îl jucăm de 18 ani cu Teatrul Național Radiofonic
intitulat „Caviar, vodcă și bye-bye”, scris de regretatul George Astalos, am străbătut lumea în lung și-n lat. În afară de China, Japonia, restul am văzut cam tot: Americile, Statele Unite, (Brazilia, Uruguay, Argentina), Africa de Sud, Australia și toată Europa. Asta e una din marile satisfacții. Plus, călătoriile pe care le fac an de an pe cont propriu, în concediu.
A. A.: Ce v-ați dorit să realizați, dar n-ați reușit? image

E.C.: Poate, mi-aș fi dorit o casă mai mare. Dar, fiind printre puținii nefericiți din țara asta ce trăiesc numai din muncă cinstită, e un vis care se îndepărtează din ce în ce mai mult.
A.A.: Mai devreme ne-ați povesit despre dragostea față de public, față de aproape. Cum ați defini dumneavoastră acest sentiment, care este, poate, cel mai nobil și puternic?
E. C.: Da. Este cel mai nobil, cel mai frumos și este cel care izbutește să dea naștere altor sentimente la fel de frumoase și nu în ultimul rând dacă privim retrospectiv, unor mari opere de artă în toate domenile. Este factorul determinant, după părerea mea.
imageA. A.: Ce calități ar trebui să aibă o femeie ca să fie de 10?
E. C.: Inteligență
A.A.: Ajunși la finalul interviului, vă rog să le trasmiteți un mesaj cititoarelor site-ului femeide10.ro
E.C.: Este un site foarte interesant pe care și eu îl consult cu multă bucurie și le spun doar atât: să mă iubească și ele, așa cum le iubesc și eu.

Femei de 10 pe Facebook