Cu barza, în coșuleț, sigur nu ajunge. Pe fereastră nu intră, ca un duh înaripat. La cofetărie deja e pueril, în biblioteci suflă vântul , parcurile-s pline de câini și doamne ușor plecate în alte direcții, iar la locul de muncă ar fi mult prea „lame”. Așadar, de unde vine oare iubirea? Nu că m-ar frământa pe mine foarte tare subiectul, dar zapând cu privirea prin tentațiile zilelor noastre, n-am cum să nu observ că începuturile-s un rateu total și că uneori îndrăgosteala asta răuvoitoare te lovește în moalele capului fără să-ți dai seama, cu tot butoiul de pulbere și de unde te aștepți mai puțin.
Nu intenționez să fac un recensământ clar al locurilor de pe unde-ar putea veni iubirea, dar provocat zilele trecute de-o poveste, mi-am dat seama că virtualul e la mare căutare. Nu știu dacă-i bine sau nu, pentru că iubirea se învață, se cultivă și apare ca o împlinire firească a unui întreg uman care are nevoie de-o completare, fie ea și pentru câteva luni. Nu toată lumea știe să o facă, cum la fel de bine nu toți pot să o facă.
Totuși, ce așteptări să ai când iubirea se cunoaște pe Facebook sau pe alte site-uri de socializare? Paradoxal, îndrăznesc să spun că-s mari, pentru că nu contează modul în care se cunosc doi oameni, ci felul în care aceștia ajung să-și dea seama ce înseamnă unul pentru celălalt. Dar nu apologia vreau să o nuanțez, ci faptul că dragostea poate, într-o formă sau alta, să ne aducă la lumină, cum la fel de bine ne poate băga la răcoare, cu vreo doi metri de pământ deasupra noastră.
Să luăm un caz particular – iubirea pe Facebook. Ravisantă, ar zice unii. O mare porcărie ar sări alții. Cum eu mi-s romanticul lucid, suficient de pragmatic, care nu dă rețete observând doar realități, nu mă feresc să spun că o partidă bună nu-i sinonimă cu o viață în doi, dar o viață în doi poate începe de la o consumare firească a feromonilor. Ideea e că generalizările strică și că oamenii o iau razna trăind mult prea mult în căutarea unor situații tipice, ideale. Cum nu vine nimic din cer, picat dintr-o gigantică parașută, fără două picioare, nici iubirea nu apare dacă o cauți într-un loc anume.
Dacă te duci în club noaptea, aproape goală, cu o sticlă pe post de instrument, să găsești jumătatea, n-ai de ce să te plângi dacă în câteva săptămâni, Făt-Frumosul a găsit o altă muză semi-transparentă. Sau dacă stai la pândă să vezi mușchi și mașini grele pe rețelele sociale, postând deopotrivă selfi-uri de prin baie, să n-ai nimic împotrivă dacă te vezi și violată și cu banii luați, într-o stare de sedusă și abandonată. Se poate sigur ca dintr-un pasional imbold, după câteva ore nebune, să ai parte de un om special, pe care să-l păstrezi pentru totdeauna, descoperind ce înseamnă fericirea!
Cred mai degrabă că iubirea vine în primul rând, din noi, fără căutări, fără ocolișuri și ascunzișuri. Niciodată, dacă ții cu dinții de ceva, nu vei ajunge la o concluzie clară, pentru că iubirea n-are criteriu de identificare. Cum viața e o cutră și te face la fiecare pas cum vrea ea, cea mai bună metodă de a fi așa cum vrei tu, implicit cu iubire în decor, este să o iei la goana și să te întorci ori de câte te împiedici pentru a porni iar de la capăt. Iubirea vine de unde nu te-aștepți și stă cât vrea ea. Și nu, n-are rost cu platonicul și închipuirea! A iubi înseamnă a trăi, a cunoaște, a simte! Așadar, pe unde căutăm?
SURSA FOTO – http://blogulirinei.ro/tag/lumina/
Comentează