Bombănelile Marinei Editoriale

Cum îți transformă coronavirusul dormitorul în platou de televiziune!

   ….Mi se cere să filmez, la domiciliu, unde suntem consemnați,  un “ mesaj de responsabilizare”, într-o necesară campanie promovată de TVR. Mi se trimit câteva modele de text. Rețin ideile, nu voi putea însă niciodată să reproduc textele altora. Nu am loc de ale mele în cap!  Dar mesajele “de transmis”, le rețin : cele legate de statul acasă, de igiena personală, de disciplina atât de necesară și, nu în ultimul rand,  de recunoștința față de medici. Absolut firești, toate ideile. 

Greul de aici începe . Căci dacă până acum, atunci când TVR filma astfel de campanii, în jurul nostru zumzăia o mulțime de oameni ( regizori, cameramani, directori de imagine, scenografi, stiliști, make-up artiști, hair-stiliști, regizori de platou, mașiniști, sunetiști etc), acum trebuie să fiu eu însămi toți ăștia la un loc….

    ….Aleg locul. Studiez decorul. Imi privesc casa ca și cum aș vedea-o pentru prima dată. ….Aici e lumina prea proastă…Aici e lumină, dar se vede dulapul ăsta vechi, de care mă tot chinui să scap! …Din bucătărie nu se cade, deși e curat și miroase a musaca …După jumătate de oră de studiat “variante de decor”, mă stabilesc în fața etajerei din dormitor, acolo unde mi-am expus câteva din suvenirurile aduse de prin lume. Ele îmi și dau ideea de debut pentru textul pe care-l voi spune: ceva de genul “ador călătoriile, dar înțeleg că acum trebuie să stau acasă”. 

     Acum …să văd ce îmbrac. Nu pot apărea în colanți și tricou, așa cum stau prin casă, dar nici în rochie și tocuri, așa cum as fi filmat mesajul, la TVR. Ce culoare să pun? Ce model? Ceva modest,  oricum, pentru că nu eu trebuie să ies în evidență, ci mesajul meu. Roșu? Prea agresiv. Albastru? Nu merge cu culorile de fundal.. Negru? Nț! Mesajul trebuie să fie optimist. O să-mi pun verde, că e primavară și se asortează cu natura de care oricum nu ne mai putem bucura. …Mda..numai că verdele meu e ..cu buline!  Și ce?!?  Până la urmă, asta e situația : am îmbulinat-o cu toții! 

   Trec la baie. Încep să-mi aranjez părul, cu foenul, ondulatorul, placa. Mi-e dor de colegele de la “Coafură” , de extensiile pe care mi le puneau “cu ochii închisi”. Mie imi ia o veșnicie să-mi aranjez chiar și mult prea rarul păr natural. Trag de el …și de nădejdea că nu voi arăta chiar catastrofal, punându-mi telespectatorii pe fugă. ..Măcar de-aș pune virusul ăsta pe fugă!…

     Acum, machiajul. Doamne, machiajul ăsta, care dintotdeauna mi-a dat de furcă! Știu și de ce : pentru că subonștientul meu mi-a sfredelit mereu urechile cu impusuri de genul “Nu contează cum arăți, contează ce scoți pe gură! “. Degeaba mă căznesc să-i replic că vremurile alea au trecut demult și că acum “ambalajul vinde marfa”! ….Bref! Încep să așez pe mine fondul de ten, pudra, fardul de obraz, creionul dermatograf, fardul de pleoape…Doamne! cât o admir pe Eda Marcus, care se machiază singură, dumnezeiește de frumos! …Așa…tușul de ochi, rimelul…Genele false le las de data asta pentru pițipoance…

Ies din baie ..”Unde te duci, mama?!?” – mă intreaba îngrozit Victor, care știe că sunt genul de om care își pune mască si când iese pe balcon! “- Plec la o filmare. În dormitor. ” Îl las bouche-be și intru… în platoul de filmare. Îmi aranjez repede scaunul, îmi trag veioza de lânga pat și mi-o direcționez spre chipul angelic 😁, deși știu că a amesteca lumina de zi cu cea artificială e crimă și pedeapsă, în materie de televiziune ( unde ești tu, Luminița, regizorul meu neprețuit?!”) . Oooops! Ce fac cu telefonul, alias “camera de filmat”?!? Unde naiba îl pun, cum naiba îl fixez? ..Aș putea să-l rog pe Victor să mă filmeze, dar e la vârsta aia, la care face mișto de orice și n-am chef să ma chinuiesc să fiu sobră, iar pe “cameraman” să-l pufnească râsul la fiecare cuvant al meu!..Ma voi descurca singură! …Aduc de pe balcon scara cu care mă cocoț ca să prind perdelele, după ce le spăl sau ca să îndes, prin șifoniere, hainele sezonului proaspăt trecut. Fixez telefonul, îl ancorez între cărți, fac o probă. Mi se pare horror totul : cum arăt, cum pică lumina ( ar fi bună o lumină de contur, dar astea sunt deja finețuri “a la “Pițigoi” – directorul nostru de imagine) . În fine, important e să spun bine ceea ce am de spus. Si mai ales , să spun mult , în puține cuvinte. Mi s-a dat limită “1 minut”, ceea ce e  un supliciu pentru o limbută ca mine! 

…Nu văd niciun “beculeț roșu”, dar atac. Spun pe nerăsuflate ceea ce am de spus. Încerc să fiu naturală, pentru că chiar cred în ceea ce transmit. Niciodată, nimeni nu m-a făcit să soun ceva , împotriva conștiinței mele….Pun punct. Mă uit la ceas : evident, am depășit minutul. Să refac? Refac! ..Offf! Acum am vorbit și mai mult! …Revin la prima variantă. N-o mai revăd, pentru ca știu, perfecționistă cum sunt, sigur voi fi nemulțumită și n-o voi mai trimite în veci! O expediez, pe WApp,  Ancăi Simionescu, efervescentului nostru PR de la TVR. Imi vine confirmarea : “E ok!”

Nu-i ok, dar…ce mai e ok, în jurul nostru?!?..

Fug, mă demachiez, reintru în colanți si tricou, readuc dormitorul la stadiul de dormitor. 

E greu să fii televiziune! Încep să înțeleg de ce suntem peste 2000! 😁

Iată și rezultatul muncii mele. Ce ziceți, mă înscriu la Premiile APTR?

Femei de 10 pe Facebook