Cum e să fii femeie?

Concurs cu premii în cărți
pentru cel mai bun răspuns

Încă din copilărie mi-am dorit să înţeleg cum sunt alcătuite fetele, prin ce diferă de băieţi. Nu era o curiozitate erotică, ci tehnică. Tot în acea perioadă, am demontat ceasul deşteptător al familei ca să aflu cum poate un mecanism să asigure mişcarea atât de înceată a àcelor. Şi mi-am băgat mâna în aparatul de radio Telefunken în căutarea omuleţilor care cântă şi vorbesc înăuntru (nu i-am găsit, dar m-am curentat, ceea ce mi-a satisfăcut o altă curiozitate: ce simţi când te curentezi).
Mai ţin minte că am rugat-o pe o fetiţă să-mi arate… se înţelege ce, dar ea s-a speriat şi a fugit la mămica ei. Mult mai târziu am găsit fete dispuse să mă iniţieze în această problemă.
De-a lungul întregii vieţi feminitatea mi s-a părut o enigmă. Nu numai anatomia femeii, în legătură cu care în cele din urmă m-am lămurit, ci şi modul cum îşi reprezintă femeile lumea şi cum se situează în ea. Deşi comunic bine cu aceste graţioase făpturi (cu unele, mai bine decât cu bărbaţii), nu înţeleg aproape deloc cum gândesc ele. Mereu m-am întrebat: cum e să fii femeie? Mai uşor înţelegeam cum e să fii copac. Faptul că un copac stă mereu în acelaşi loc şi valorifică modest, răbdător ceea ce găseşte acolo seamănă într-o oarecare măsură cu felul meu de a fi. Dar la o femeie nu găsesc nimic, nimic, nimic asemănător cu mine.
Aşa se face că faţă de femei am avut de când mă ştiu o curiozitate insaţiabilă. După ce am trecut de şaizeci de ani, m-am gândit că ar fi păcat să mor fără să fi aflat răspuns la întrebările mele. Am hotărât, atunci, să caut o parteneră de dialog şi să fac cu ea o carte cu titlul Cum e să fii femeie? Căutarea a durat doi-trei ani. Unsprezece femei au fost – fără să ştie – candidate la rolul de interlocutoare a mea. Câteva dintre ele sunt personalităţi ale culturii române. Am stat de vorbă îndelung cu fiecare şi am încercat să-mi dau seama dacă mi-ar putea răspunde la întrebări neobişnuite şi incomode. N-ar fi putut să-mi răspundă. Una era prea pudică şi nu s-ar fi dezvăluit întrutotul. Alta nu avea suficient talent literar ca să exprime idei greu de exprimat. Alta suferea de un un orgoliu excesiv şi ar fi fost preocupată mai mult de propria ei imagine decât de succesul discuţiei. Alta… avea un soţ care ar fi considerat un afront faptul că soţia lui îşi divulgă cele mai ascunse trăiri altui bărbat.
Începusem să cred că nu voi găsi o parteneră de dialog, când am cunoscut-o, cu totul pe neaşteptate, tocmai la Arad, pe Lia Faur. Mă aflam acolo ca preşedinte de onoare al Olimpiadei Naţionale de Limba şi Literatura Română și am remarcat-o imediat. Frumoasă, inteligentă, lucidă, capabilă să explice chiar și cele mai secrete trăiri ale ei. I-am făcut cunoscut proiectul meu și ea a fost de acord. Ulterior, din discuția (îndelungă, prin e-mail) cu Lia Faur a rezultat o carte, intitulată exact așa cum mi-am dorit, Cum e să fii femeie?
Întrebare-răspuns, întrebare-răspuns, în acest stil de partidă de ping-pong e construită toată cartea.
La invitația Marinei Almășan de a fi și eu prezent pe megasite-ul creat de ea, femeide10.ro, i-am propus să organizez un concurs săptămânal, Cum e să fii femeie? În fiecare număr am să reproduc o întrebare a mea și răspunsul Liei Faur, rugându-le pe femeile de nota zece din țară să-mi comunice ce anume ar fi răspuns ele la acea întrebare. Va fi, deci, UN CONCURS DE RĂSPUNSURI. Am să comentez răspunsurile primite, iar pe autoarea celui mai bun răspuns am s-o premiez cu o carte din biblioteca mea.

Iată întrebarea și răspunsul pentru această primă ediție:

ALEX. ȘTEFĂNESCU: O bătrână dintr-un roman al lui Mark Twain foloseşte următorul truc pentru a afla dacă o fată este chiar fată sau un băiat îmbrăcat în fată. Aşteaptă ca persoana cu sex incert să se aşeze pe un scaun şi îi aruncă o bilă în poală. Întrucât aceasta îşi apropie genunchii în loc să-i depărteze, îşi dă seama că are de-a face cu un băiat.
Tu cum ai reacționa dacă ți s-ar arunca o bilă în poală? Faptul că femeile poartă azi aproape toate pantaloni le-a schimbat modul de a prinde un obiect care li se aruncă?

LIA FAUR: Imediat după ce mi-ai adresat întrebarea am făcut experimentul. Mi-am aruncat singură un măr, de sus, şi am încercat să-l prind. Genunchii mei au realizat o mişcare de „du-te-vino”, de la deschis spre închis, dar s-au deschis apoi atât de repede încât mărul a căzut.
Nu e starea mea naturală de a sta cu ele lipite, există mereu un joc al spaţiului dintre picioare care se măreşte sau se micşorează în funcţie de  subiectul discuţiei, oamenii, lucrurile din jur, starea de oboseală. Când port fustă, sunt atentă să mi le ţin apropiate şi să le petrec unul peste altul, într-o formă alungită sau depărtată, dar doar de la genunchi în jos. Adică, am în minte „oglinda” mea de femeie, nu pot sta tolănită pe o canapea fără să-mi pese de priveliştea pe care o ofer, şi apoi, femeile au grija asta instinctiv, mai ales cele slabe, de a se strânge şi a crea linii, tuşele feminităţii. Priveşte pânza lui E. C. Burne–Jones –  Regele Cofetua şi cerşetoarea, poziţia fetei e seducătoare şi exprimă perfect ceea ce încerc eu să-ţi explic, e o distanţă a genunchilor, provocatoare, dar deloc frivolă. Când mă gândesc la poziţia mea, simt nevoia de a-mi face pe plac mie, mai întâi, şi abia apoi altora. Acea nevoie să-ţi aranjezi braţele, picioarele, ca pe ale unei păpuşi de cârpă, ce suportă orice îndoitură, fără a deveni şi neaparat estetică.
În copilărie am fost o fetiţă băieţoasă care nu a cunoscut păpuşile decât la vârsta adolescenţei şi atunci doar ca să le privesc. Am crescut între băieţi şi le copiam comportamentul. Purtam mereu pantaloni, scurţi sau lungi, după anotimp, iar rochiţele erau doar un moft al mamei pe care trebuia să-l suport duminica.
După trecerea anilor, când picioarele mi se alungiseră, iar sânii mei apăruseră pe neaşteptate, am trecut de la costumul cu pantaloni la rochii şi fuste. Când purtam totuși pantaloni, aveam grijă ca prin ei să mi se vadă coapsa prelungă, cămaşa trebuia să-mi evidențieze sânii suficient de mari şi mijlocul subţire. Nu mai eram eu, era o femeie care nu mai putea renunţa la ceea ce îi satisfăcea mândria ei feminină.
Aşa e şi acum, îmbrac pantaloni, dar nu mă mişc ca un bărbat, apoi nu mă ajută prea tare nici fizionomia, am grijă să nu par bărbătoasă şi vreau să arăt, nu ştiu exact ce, că sunt femeie sub orice haină, că pot fi plăcută şi aşa.